DANIEL LEMENI, practica mărturisirii a Părinților pustiei: Un sistem ascetic autentic
În această lucrare vom examina valoarea pocăinței monahală și relația sa cu eclesiastic
penitența (epitimion). Penitență, înțeleasă în sensul său cel mai larg și cel mai general, este procesul
prin care o persoană restabilește comuniunea cu Dumnezeu. Studiul de față se concentrează asupra unui anumit concepție de pocăință și ramifi sale cation: ideea unei relații personale cu Dumnezeu, care este rupt prin fapte păcătoase, dar poate fi reînnoită cu ajutorul altora. Exemplele din cadrul
considerare aici fac parte dintr-o înțelegere creștină mai mare de pocăință ca un proces individual
de răscumpărare, care nu implică în mod necesar Biserica instituțională și nici nu necesită ritualul
asistența unui preot sau episcop. În general, în procesul de penitență, episcopul (sau preotul
care acționează în numele episcopului) acționează pe baza puterii sale de a lega și în vrac, ca succesor al
Apostolul Petru. Briefl y, puterea de a lega și în vrac a fost o parte din CE ofi ecleziastice. De asemenea, pocăința a fost o parte integranta din rutina călugărului, și nu un element al sistemului sacramentale
(Mărturisirea păcatelor). explică acest fapt unele dintre diferențele dintre penitenței în Biserică și
în practica monastică în secolul al patrulea. După cum vom argumenta mai jos, monahismul poate fi, de asemenea, conceput ca o stare de pocăință extinsă pentru a șterge păcatul existent. Pocăința a fost deosebit relevante ca instrument pedagogic în instrucțiunile unui tată spiritual (Abba) către ucenicul său. In contrast la tendința de a formaliza penitenței în Biserică, penitență în spectacole Apophtegmata
nici un semn de instituționalizare.
CUVINTE CHEIE: pocăință, pocăință bisericească, monahismul, Apophtegmata Patrum, episcop,
Părinții deşertului

DANIEL LEMENI