TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

NICOLAE STEINHARDT, IOAN PINTEA, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Ediţie îngrijită, note, prefaţă, referinţe critice şi indici de Ioan Pintea, Repere biobibliografi ce de Virgil Bulat, Editura Polirom, Mănăstirea Rohia, Iaşi, 2009, 280 p.


Au trecut două decenii de când cărturarul şi eseistul Nicu Aureliu Steinhardt - monahul Nicolae - s-a stins din viaţă la 30 martie 1989 la mănăstirea Rohia din Maramureş. Nicu Steinhardt se numără printre cei mai iluştri intelectuali din perioada interbelică care au traversat şi epoca regimului comunist cu multe încercări şi privaţiuni. Între colegii şi prietenii apropiaţi din anii tinereţii se numărau Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Emil Cioran şi mulţi alţii. El rămâne în cultura română în primul rând prin capodopera sa intitulată Jurnalul fericirii. Dan Chelaru afirma că această lucrare a lui N. Steihardt este „o capodoperă, o carte a cărţilor Estului".
Nicu Steinhardt s-a născut în 29 iulie 1912 la Bucureşti (Pantelimon) într-o familie evreiască. Între 1919-1929 urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului Spiru Haret. După 1929 frecventează cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-şi vocaţia de literat. Tot acum o cunoaşte şi pe Monica Lovinescu. În 1934 debutează sub pseudonimul Antisthius în volumul parodic În genul... tinerilor. În 1936 îşi va susţine doctoratul în drept constituţional. La recomandarea lui Camil Petrescu va începe să colaboreze la Revista Fundaţiilor Regale de unde va fi înlăturat în 1940. Până în 1944 va trăi o perioadă de umilinţe şi privaţiuni după cum reiese din propriile sale mărturisiri de mai târziu. Va călători în interes de studiu în Elveţia, Franţa, Anglia, între scriitorii săi preferaţi numărându-se Marcel Proust, André Gide, Simone Weil şi Aldous Huxley. A colaborat în această perioadă la revistele Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească.
Întrucât după instaurarea regimului comunist în România a refuzat să adere la „revoluţia culturală comunistă", va suferi din nou alte privaţiuni şi restricţii. Este perioada în care se apropie din ce în ce mai mult de creştinismul ortodox. În ianuarie 1960 a fost arestat de Securitate şi pentru că a refuzat calitatea de martor al acuzării în procesul mistico-legionar Constantin Noica - Dinu Pillat, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale", alături de alţi oameni de litere, dintre care amintim pe Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Marieta Sadova, Theodor Enescu, Dinu Ranetti, etc. În august 1964 va fi eliberat din închisoare şi pentru că a refuzat orice colaborare cu comunismul va lucra în fabrică ca simplu muncitor necalificat.
La 15 martie 1960 în închisoarea Jilava ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credinţa ortodoxă, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, coleg de lot şi fost şef de cabinet al mareşalului Ion Antonescu. Îndată după eliberarea din detenţie în 1964, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici, va merge la schitul bucureştean Darvari unde şi-a desăvârşit Taina Botezului şi a primit Taina Mirungerii şi Sfânta Împărtăşanie. Nu insistăm asupra altor elemente ale biografiei lui Nicolae Steinhardt întrucât considerăm că sunt deja foarte cunoscute de cititori.
Trebuie totuşi să remarcăm faptul că episodul botezului creştin şi trecerea la Ortodoxie dau naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria lui mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 70, această primă variantă, de aproximativ 570 de pagini dactilografiate, este confiscată de Securitate în 1972, fiindu-i restituită abia în 1975 după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. După confiscarea primei redactări a Jurnalului va încerca o reconstituire a acestuia, rezultând un manuscris de 750 de pagini. Un exemplar din ambele versiuni va ajunge la Paris la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca care vor transmite la radio Europa liberă pagini din Jurnalul fericirii începând cu anul 1988. Criticul literar Nicolae Manolescu scria cu privire la Jurnalul fericirii: „O carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, umor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură... N. Steinhardt dovedeşte aceeaşi uluitoare forţă de pătrundere în adevărul lucrurilor dincolo de coaja groasă a locului comun. Literatura noastră s-a îmbogăţit cu o carte de prima mână, la care vom simţi nevoia să ne întoarcem nu o dată, în clipe de restrişte, dar şi de bucurie".
În toamna anului 1973, Nicu Steinhardt, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, poposea la mănăstirea Rohia din Maramureş la recomandarea bunului său prieten Constantin Noica. Noica cunoştea dorinţa lui N. Steinhardt de a-şi găsi un loc retras, o mănăstire sau un schit unde să trăiască în linişte şi rugăciune tot restul vieţii. Aşa cum remarca şi Preasfinţitul Justin Sigheteanul, dorinţa lui N. Steinhardt de a intra în mănăstire era legată şi de nădejdea că va putea să intre în monahism, lucru nu tocmai uşor de realizat în perioada comunistă pentru un fost deţinut politic precum era Steinhardt. Retrasă, simplă, liniştită şi înconjurată de codrii seculari, mănăstirea Rohia era ceea ce îşi dorea el. Pe lângă frumuseţile duhovniceşti şi cele naturale era atras şi de biblioteca mănăstirii care număra la acea vreme aproximativ 20 000 de cărţi. Aşa se face că până în 1980 va vizita cu regularitate mănăstirea şi în cele din urmă îşi va exprima dorinţa de a intra în monahism. Tuns în monahism de stareţul mănăstirii de atunci, arhimandritul Serafim Man, se va ocupa de organizarea bibliotecii mănăstirii, va scrie în continuare articole şi eseuri şi va publica câteva volume. S-a ocupat de asemenea şi de pregătirea viitorilor preoţi ai mănăstirii. Prin personalitatea sa a făcut Rohia cunoscută atât în vremea cât a trăit cât şi după moartea sa.
În oaza spirituală de la mănăstirea Rohia Nicolae Steinhardt a fost căutat de un tânăr poet plecat pe calea căutărilor la vârsta de 23 de ani. Era poetul bistriţean Ioan Pintea coborât din Ţara lui Coşbuc şi Rebreanu topit de idealuri literare, după propria sa mărturisire, fiind fascinat de prezenţa Părintelui Nicolae şi de cărţile lui. Întâlnirea dintre cei doi a fost copleşitoare pentru amândoi, dar în special pentru tânărul poet care şi-a limpezit gândurile şi a descoperit în Părintele Nicolae un ghid atât în ce priveşte căutările livreşti cât şi în cele ale sufletului. Poetul va mărturisi mai târziu că pentru el Părintele Nicolae nu era un duhovnic, în înţelesul clasic al cuvântului, ci el reprezenta în primul rând Învăţătorul, Pedagogul, Avva, care te învaţă, care te îndrumă şi îţi arată calea, pentru ca apoi să te lase singur să-ţi descoperi drumul către propriul sine. Uimit de prestaţia şi nobleţea lui Nicolae Steinhardt tânărul poet se temea că probabil l-a întâlnit prea devreme, că probabil nu era pregătit pentru o asemenea întâlnire esenţială şi unică. Cartea de faţă, Primejdia mărturisirii, s-a născut din neliniştile şi întrebările tânărului poet care bătea la porţile afirmării literare măcinat de căutări, ezitări, poticniri şi alergări într-o lume lipsită uneori de speranţă şi infestată de ideologia comunistă. Poetul Ioan Pintea mărturiseşte că l-a întâlnit pentru prima dată pe Nicu Steinhardt la Beclean, unde venise la întâlnirile Saeculum, invitat de regretatul Radu Săplăcan. De asemenea poetul mărturiseşte că relaţia lui cu Părintele Nicolae era „una de însoţire", Părintele mărturisindu-i acestuia că i-a „bucurat cărunteţile", iar poetul la rându-i recunoscând că Părintele i-a pus „în rânduială tinereţile".
Geneza cărţii de faţă are ca punct de plecare taifasurile dintre cei doi cărturari, Avvă şi Ucenic, derulate pe dealurile Rohiei, feriţi de ochii vigilenţi ai Securităţii, de atenţia căreia Nicolae Steinhardt nu a scăpat până la sfârşitul vieţii. Peste ani poetul Ioan Pintea îşi va aminti cu nostalgie de aceste dialoguri de suflet şi de plimbările prin potecile din preajma mănăstirii: „Eram cufundaţi din plin în atmosfera pe cât de realistă, pe atât de tainică a Mănăstirii Rohia. Avvă şi ucenic, bătând drumurile şi cărările aspre şi defrişate ale Lighetului şi completându-ne vieţile reciproc; el fericindu-mi tinereţile, eu bucurându-i cărunteţile". Tot despre geneza cărţii poetul şi părintele Ioan Pintea ne spune că aceasta „s-a construit de la sine graţie unor întrebări născute pe moment şi datorită unor răspunsuri care, in nuce, existau bine revelate în cărţile lui N. Steinhardt".
În ce priveşte conţinutul sau tema convorbirilor de la Rohia dintre Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea trebuie să spunem că acestea au în vedere probleme care privesc literatura, cultura în general, teologia şi mai puţin politica. Reţinem, încă din primul dialog, o scurtă definiţie pe care Nicolae Steinhardt o dă culturii: „Cultura, când este adevărată şi lipsită de farafastâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieţii!". Monahul de la Rohia crede că aceasta, Cultura, nu poate fi numai răceală şi erudiţie, ea trebuie neapărat să ia asupra ei toate problemele vieţii, acel suflu specific fiinţei gânditoare şi înduhovnicite, altfel riscând să rămână o simplă treabă de scrib. Pentru Nicu Steinhardt orice operă de artă autentică stă sub semnul unui duh iubitor de oameni şi orice operă de artă autentică e un imn de slavă a creaţiei.
Date fiind împrejurările în care marele nostru poet Mihai Eminescu a fost discreditat şi terfelit de un grup de intelectuali dilematici la începutul anilor ‘90 nu poţi să nu remarci încă de la începutul volumului cuvintele pline de admiraţie ale lui Nicu Steinhardt cu privire la personalitatea marelui nostru poet naţional: „Mi-am pus de mult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară? (...) Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă; nu uit, când sunt în Bucureşti, să depun o floare la statuia din faţa Ateneului, operă a sculptorului Gh. Anghel. Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept! Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricât de nevolnic şi neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi fenomenul românesc. (...) Cât de fericit sunt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!" Ce am mai putea adăuga în faţa unei asemenea mărturisiri copleşitoare la adresa marelui nostru poet naţional?
La provocarea lui Ioan Pintea, Nicolae Steinhardt a vorbit cu dezinvoltură şi admiraţie despre unul din Dascălii cei mai renumiţi din epoca tinereţilor sale. Este vorba de fascinantul şi controversatul Nae Ionescu despre care afirmă că: „Nu era un orator de talia lui Iorga, Goga, Titulescu, Duca, Istrate Micescu (...). Dar pe toţi îi întrecea, pe toţi îi lăsa cu multe lungimi în urmă prin darul acesta incomparabil de a transmite, a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai util, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe programatice decât cultura şi chipul ei paroxistic: filosofia. Nimeni, ca el, nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. (...) Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Devenea, pentru cei care-l ascultau pe dascăl, un soi de opţiune definitivă între bine şi rău, între inepţie şi discernământ, o aventură, un risc. (...) Era crud şi usturător cu sine, cu auditoriul, cu doctrinele (...). Un curs al lui Nae Ionescu era un happening. (...) Nae Ionescu n-a predat Logica sau Metafizica, a predat Cultura ca antirefugiu, antichietudine, antiizolare, ca stare de tensiune. (...) Nae Ionescu te certa, te înşfăca, te cucerea, îţi punea cultura la îndemână ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăişuri, ca pe un vârtej. Un lucru este sigur şi de aceea a fost Nae Ionescu un profesor-unicat: nu te lăsa apatic şi indiferent. Plecai, elev ori simplu auditor, altul decât la intrare, ca şi Menalque al lui Gide, ca şi Nathanael.. (...) Eu aşa l-am audiat, ca pe un povăţuitor de neatârnare şi un avocat al învăţăturii că adevărului îi prinde bine libertatea". Între personalităţile de suflet din epocă îl aminteşte pe Mircea Vulcănescu, care în opinia sa era „o minte cuprinzătoare, un înaintemergător care a formulat pe scurt multe din ideile cărora ciracii săi aveau să le dea o strălucită popularitate".
Pentru cititorii de astăzi ai acestei cărţi, care sunt infuzaţi sau virusaţi la tot pasul prin mass-media de antisemitismul poporului român, nu pot să nu fie reţinute cuvintele „ovreiului" Steinhardt, trimise lui Alexandru Mirodan care activase în România ca ziarist şi dramaturg, stabilit între timp la Tel Aviv, în Israel: „I-am trimis deci o notă autobiografică în care am făcut şi unele observaţii de ordin general cu privire la atitudinea pe care s-ar cuveni să o aibă evreii plecaţi din România faţă de fosta lor patrie, singura ţară aflată sub influenţa germană în timpul celui de-al doilea război mondial în care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler şi de oamenii săi. Mărinimiei acesteia a poporului român socotesc că trebuie să i se răspundă cu simţăminte de ataşament şi gratitudine". Ce bine ar fi dacă oamenii noştri politici şi de cultură ar învăţa ce înseamnă demnitatea naţională şi nu şi-ar pleca capetele în faţa oportunismului politic şi a prostituţiei intelectuale practicate la scară largă şi în regimul comunist, dar şi în spatele aşa zisei democraţii de astăzi! O întâlnire cu demnitatea şi verticalitatea lui Nicolae Steinhardt le-ar fi prins bine acestora şi în anii comunismului şi le-ar prinde bine şi în prezent, deşi „leprele neamului", ca să-l parafrazez pe actorul Dan Puric, nu se sinchisesc de nimeni şi de nimic.
Tot în cadrul discuţiilor dintre cei doi literaţi întâlnim şi una politică despre Agonia Europei, care în viziunea monahului de la Rohia a început la München în 1938 şi a continuat cu toate grozăviile aduse de cel de-al doilea război mondial şi de instaurarea comunismului în Europa Răsăriteană. Foarte interesante sunt referinţele lui Nicu Steinhardt cu privire la „fenomenul Gorbaciov", la reformele acestuia din Uniunea Sovietică şi din întreg blocul comunist, precum şi reacţia Occidentului la reformele acestuia.
Aşa cum am văzut, tematica convorbirilor dintre Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea cuprinse în acest volum este variată. Cei doi prieteni de suflet au discutat zile la rând despre literatură, artă, pădure, ortodoxie, filozofie, monahism, estetică, călătorii, traduceri, politică etc. Volumul Primejdia Mărturisirii rămâne între cărţile de referinţă ale monahului de la Rohia şi ale lui Ioan Pintea. Academicianul Eugen Simion afirma că volumul e plin de „farmecul inteligenţei şi al sincerităţii".
 
Luni 30 martie 2009, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de când Nicolae Steinhardt a trecut la Domnul, la mănăstirea Rohia s-a oficiat un parastas de pomenire a acestuia. Tot cu această ocazie s-a lansat şi volumul Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia aparţinând lui N. Steinhardt şi lui Ioan Pintea alături de volumul biografic dedicat părintelui Nicolae de George Ardeleanu: N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, între participanţi numărându-se şi ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Theodor Paleologu. Este meritul incontestabil al lui Ioan Pintea în realizarea volumului de faţă prin provocarea la dialog a monahului de la Rohia şi prin „primejdia" asumată atunci în acele vremuri în care pentru asemenea discuţii cei implicaţi îşi puteau pierde libertatea şi distruge iremediabil cariera. Este un gest nobil pe care toţi cei apropiaţi de Ioan Pintea i l-am apreciat cu toată sinceritatea în decursul timpului.

Ion Alexandru Mizgan


 

ION ALEXANDRU MIZGAN