TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

SORIN ŞIPOŞ, Silviu Dragomir - Istoric, Editura Universităţii din Oradea - Editura Cartdidact, Oradea - Chişinău, 2008, 547 p.


De curând a văzut lumina tiparului, în a doua ediţie, o lucrare monumentală a istoriografiei româneşti actuale, dedicată renumitului istoric Silviu Dragomir. Este vorba despre monografia intitulată: Silviu Dragomir - istoric, lucrare care aparţine renumitului istoric orădean Sorin Şipoş de la Universitatea din Oradea. Volumul se constituie într-o analiză ştiinţifică asupra vieţii, activităţii şi personalităţii istoricului Silviu Dragomir şi a fost susţinută ca teză de doctorat, în urmă cu câţiva ani, la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, fiind prefaţată de academicianul Ioan Aurel Pop, sub îndrumarea căruia a lucrat istoricul Sorin Şipoş, după moartea profesorului Pompiliu Teodor.
La începutul lucrării autorul face referiri detaliate cu privire la surse, metodologie şi istoriografie, respectiv trece la identificarea lucrărilor redactate de Silviu Dragomir, ţinând cont şi de studiile unor specialişti precum academicienii Mircea Păcurariu şi Pompiliu Teodor. Sunt prezentate apoi, cu lux de amănunte, o serie de elemente biografice cu privire la Silviu Dragomir, arătând originea, formaţia intelectuală, activitatea didactică şi politică a acestuia, altfel spus, reperele esenţiale ale vieţii istoricului. Din acest capitol dedicat elementelor biografice aflăm că Silviu Dragomir s-a născut în 1/13 martie 1888, în comuna Gurasada din judeţul Hunedoara, tatăl său trăgându-şi originile din satul Ohaba, judeţul Alba. Studiile primare le-a urmat la şcoala din comuna Ilia, le-a continuat la Blaj, apoi la liceul sârbesc din Novi Sad, ca bursier al Fundaţiei Gojdu. În timpul studiilor de la Novi Sad şi apoi de la Cernăuţi o grijă deosebită i-a fost purtată tânărului Silviu Dragomir de mitropolitul Ioan Meţianu de la Sibiu. Ca student la Cernăuţi, începând cu anul 1905, va audia cursuri de istorie, filozofie, literatură etc., având posibilitatea să audieze profesori de excepţie cum au fost Richard Wahle, Eugen Ehrlic, Eusebiu Popovici, Sextil Puşcariu etc. În Bucovina, Silviu Dragomir va participa intens la viaţa culturală a românilor din această provincie românească, fiind membru activ al societăţii „Junimea". În iulie 1909 îşi va încheia studiile la Cernăuţi, iar în toamna aceluiaşi an se va înscrie la Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Viena, ca bursier al Fundaţiei Trandafil. În martie 1910 îşi va susţine la Cernăuţi examenul de doctorat în teologie.
Istoricul Sorin Şipoş se opreşte apoi asupra activităţii didactice a lui Silviu Dragomir. Aflăm că în anul 1911 Silviu Dragomir revine acasă unde mitropolitul sibian Ioan Meţianu îl numeşte profesor suplinitor la Institutul Teologic din Sibiu, la secţia pedagogică, urmând să predea apoi şi la secţia teologică Istoria bisericească universală şi Istoria Bisericii Româneşti. Va activa aici până în 1919, cu excepţia anului 1916-1917, când condiţiile politice ale vremii l-au făcut să ajungă la Arad unde va începe o fructuoasă colaborare culturală şi politică cu Vasile Goldiş, cu a cărui nepoată, Flora Bonciu, se va şi căsători în 1917.
O nouă etapă în viaţa lui Silviu Dragomir începe odată cu iniţiativa lui Sextil Puşcariu de a-l propune profesor la Universitatea din Cluj unde va preda istoria popoarelor din sud-estul Europei, în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Litere. Tot aici va susţine prelegeri de istoria popoarelor slave, a românilor balcanici, precum şi cursul dedicat Revoluţiei de la 1848. Începând cu anul 1923 va deveni profesor titular pentru catedra de istoria popoarelor sud-est europene, apoi va suplini catedra de istorie universală şi modernă. Perioada interbelică, urmată de anii petrecuţi în refugiul sibian, şi de reîntoarcerea la Cluj, până în 1947, când este pensionat, constituie o nouă etapă în viaţa lui Silviu Dragomir. Strădaniile depuse de Silviu Dragomir în activitatea ştiinţifică şi didactică, cel puţin până în 1947, au fost apreciate la justa lor valoare de autorităţile politice şi ştiinţifice din România. Pentru întreaga activitate ştiinţifică şi didactică, precum şi pentru activitatea politică naţională promovată, Silviu Dragomir a fost răsplătit cu numeroase medalii şi decoraţii: Medalia Jubiliară, Comandor al Ordinului Coroana României, Meritul Cultural - cavaler clasa I, Cavaler al Ordinului Ferdinand I etc. O bogată activitate a desfăşurat Silviu Dragomir în calitate de membru al Academiei Române, până în momentul reorganizării acestei instituţii în 1948 , când a avut loc comunizarea acesteia. Autorul lucrării aduce o contribuţie esenţială la înţelegerea realităţilor în care a trăit Silviu Dragomir după ce România a ajuns sub regimul comunist. Încheierea celui de-al doilea război mondial a însemnat pentru Silviu Dragomir debutul unei perioade de grele încercări, care a însemnat pentru început pierderea catedrei universitare şi apoi câţiva ani de detenţie în închisorile comuniste. Este meritul incontestabil al istoricului Sorin Şipoş de a releva, în premieră, situaţiile critice prin care a trecut Silviu Dragomir în timpul dictaturii comuniste. În urma cercetărilor autorului aflăm că istoricul va ajunge în 1949 în penitenciarul din Caransebeş, iar mai apoi, în 1950, a fost transferat la închisoarea din Sighet, alăturându-se celorlalte personalităţi politice şi culturale arestate şi închise aici. Silviu Dragomir, datorită constituţiei sale robuste, a supraveţuit anilor de închisoare deşi regimul detenţiei a fost extrem de umilitor şi degradant. El a fost eliberat din închisoare în anul 1955. La ieşirea din închisoare s-a lovit de multe greutăţi materiale, constatând cu amărăciune că soţia sa Flora fusese evacuată din vechea locuinţă. Istoricul Sorin Şipoş ne arată prin demersul său ştiinţific cum Silviu Dragomir a revenit cu timiditate în activitatea ştiinţifică începând cu anul 1955, când a fost angajat colaborator, iar mai apoi cercetător ştiinţific permanent la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. Cu ajutorul profesorului Constantin Daicoviciu, Silviu Dragomir a primit o locuinţă adecvată. De asemenea, el a fost sprijinit şi de istoricul Andrei Oţetea, care era în graţiile noului regim. Toate aceste lucruri se petreceau în viaţa lui Silviu Dragomir sub stricta şi atenta supraveghere a Securităţii.
În această nouă ediţie a lucrării, istoricul Sorin Şipoş prezintă modul în care Silviu Dragomir a fost urmărit de securitate după ieşirea din detenţie, în baza unei recente documentări în Arhiva CNSAS. Analiza unor documente inedite la care a avut acces istoricul Sorin Şipoş recent scot în lumină faptul că, imediat după eliberarea din penitenciar, Silviu Dragomir a reintrat în atenţia Securităţii, fiind obţinute mai multe note informative referitoare la el. Informaţii suplimentare despre el au fost obţinute în timpul acţiunii de identificare a tuturor membrilor din Cluj ai fostei Asociaţii Româno-Americane, al cărei preşedinte în zona Transilvaniei a fost între anii 1946-1947 Silviu Dragomir. Unul dintre agenţii informatori menţiona în unul din rapoartele sale că Silviu Dragomir era foarte prudent în toate manifestările sale, evitând să vorbească politică. Evident că istoricul ştia că este sub observaţia organelor de securitate. Din notele informative cercetate de istoricul Sorin Şipoş rezultă faptul că Securitatea a renunţat la recrutarea lui Silviu Dragomir ca informator, cu atât mai mult cu cât el a intrat în atenţia organelor de represiune ca suspect de spionaj în favoarea englezilor. Istoricul Sorin Şipoş remarcă faptul că Securitatea, dincolo de informaţiile cu caracter biografic ale istoricului, se interesa de activitatea politică desfăşurată de istoric în perioada interbelică, precum şi de relaţiile stabilite cu foşti oameni politici români şi străini. Securitatea a declanşat o acţiune de verificare a lui Silviu Dragomir, pentru a obţine informaţii despre activitatea lui politică desfăşurată în perioada interbelică. Informaţiile despre istoric au fost obţinute cu greutate, fiindcă după ieşirea din închisoare istoricul a trăit relativ izolat. Istoricul Sorin Şipoş remarcă faptul că în documentele Serviciului de Securitate ce-l priveau pe Silviu Dragomir existau şi numeroase greşeli.
Istoricul Sorin Şipoş, în urma cercetării arhivelor Securităţii puse la dispoziţie de CNSAS, a descoperit că de istoricul clujean s-au ocupat nu mai puţin de 11 ofiţeri de securitate în intervalul februarie 1958 - februarie 1962. Cercetătorul Sorin Şipoş a găsit informaţii despre ofiţerii care l-au supravegheat pe Silviu Dragomir, fie în rapoartele elaborate de aceştia, fie în notele informative furnizate de colaboratorii securităţii. Profesorul Sorin Şipoş ne pune la dispoziţie numele ofiţerilor de securitate care apar în dosarul lui Silviu Dragomir. Dintre aceştia amintim: căpitanul Pereş Alexandru, maiorul Hancheş Ioan, căpitanul Puşcău Ilie, căpitanul Gocan Ioan, căpitanul Căbulea Ioan, căpitanul Ciubotar Constantin, locotenentul-major Domniţa Nicolae, locotenentul-major Mărgineanu Emil etc. Un rol aparte l-a avut locotenentul-major Sălişteanu Ioan, care a avut 10 întâlniri cu agenţii informatori în cazul Silviu Dragomir. Sorin Şipoş constată că Securitatea s-a folosit de agenţi/informatori în culegerea de informaţii despre activitatea lui Silviu Dragomir, dar că este încă greu de stabilit adevărata identitate a agenţilor. Important însă este să aflăm maniera în care a acţionat Securitatea în cazul Dragomir. Istoricul Sorin Şipoş şi-a propus la acest capitol să reconstituie imaginea lui Silviu Dragomir pe baza notelor informative. Evident că spaţiul nu ne permite să intrăm în amănunte. Reţinem constatarea lui Sorin Şipoş că Securitatea era interesată, mai degrabă, de faptul că istoricul ar putea povesti despre anii petrecuţi în închisoare. De asemenea, Securitatea era interesată şi de proiectele profesionale ale lui Silviu Dragomir. Agenţilor li s-a cerut de către ofiţerii de securitate să facă informări asupra studiilor pe care le pregătea pentru tipar Silviu Dragomir. Agenţii informatori au ţinut la curent securitatea cu întreaga activitate ştiinţifică desfăşurată de istoric după ieşirea din detenţie. Se pare că majoritatea informatorilor erau cel mai probabil colegii de lucru ai lui Silviu Dragomir. Istoricul Sorin Şipoş conchide că, după eliberarea din închisoare, Silviu Dragomir a trăit retras, nu a discutat aproape deloc despre detenţia sa de la Sighet şi despre probleme politice care ar fi putut să-i creeze noi probleme. Silviu Dragomir s-a stins din viaţă la 23 februarie 1962 în urma unui cancer la colon. Decesul neaşteptat al istoricului a surprins atât familia, cât şi pe colegii de la institut. Majoritatea celor care l-au cunoscut au considerat moartea lui Silviu Dragomir o mare pierdere pentru istoriografia şi cultura românească.
Într-un alt capitol al lucrării sunt prezentate investigaţiile şi cercetările lui Silviu Dragomir cu privire la istoria evului mediu românesc, respectiv teme legate de originea şi locul românilor în cadrul istoriei sud-est europene, organizarea instituţiilor şi influenţele exercitate de slavi asupra limbii române, situaţia românilor din nordul Peninsulei Balcanice etc. În această a doua ediţie a lucrării autorul a reprodus şi comentariile sale pe marginea studiului lui Silviu Dragomir aflat în manuscris la Biblioteca Academiei Române, dedicat Diplomei cavalerilor ioaniţi, la care nu a avut acces în timpul redactării primei ediţii. Alt capitol este dedicat preocupărilor lui Silviu Dragomir în problematica unirii bisericeşti a românilor transilvăneni cu Biserica Romei. Este meritul lui Silviu Dragomir că, în baza pregătirii sale temeinice, s-a ocupat de problematica unirii bisericeşti a românilor transilvăneni cu Biserica Romei şi a adus clarificări substanţiale în acest domeniu. Remarcăm demersul realizat de istoricul Sorin Şipoş de a prezenta complexitatea cercetării istoriografice întreprinse de Silviu Dragomir, uriaşul efort depus de acesta pentru reconstituirea situaţiei românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea. Trebuie să subliniem faptul că autorul lucrării, Sorin Şipoş, a amendat unele puncte de vedere ale lui Silviu Dragomir, care s-au dovedit a fi depăşite de cercetările istoriografice ulterioare. Reţinem punctul de vedere al istoricului Sorin Şipoş care afirmă că marele istoric nu a falsificat cu bună ştiinţă trecutul, ci a căutat cu onestitate mereu adevărul. Acest fapt merită evidenţiat, dacă ţinem cont de faptul că istoriografia greco-catolică a tratat întotdeauna dintr-o perspectivă confesională problematica unirii cu Biserica Romei. E suficient să amintim cazul istoricului greco-catolic Augustin Bunea, care l-a influenţat în unele puncte de vedere până şi pe Nicolae Iorga, cu care era prieten apropiat. În finalul volumului sunt analizate cercetările lui Silviu Dragomir cu privire la Revoluţia de la 1848, respectiv asupra personalităţii lui Avram Iancu.
Demersul ştiinţific al istoricului Sorin Şipoş se caracterizează - aşa cum remarca academicianul Ioan Aurel Pop - prin sobrietate, armonie, echilibru, acrivie şi obiectivitate. Autorul a depus o muncă asiduă în diferite arhive din ţară în vederea documentării, oferindu-ne în final o impresionantă monografie care ni-l restituie pe marele istoric şi patriot Silviu Dragomir, în calitatea lui de om, de istoric, politician, un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe şi al neamului românesc. Bisericii Ortodoxe îi revine datoria de a aduce şi ea un gând de recunoştinţă lui Silviu Dragomir, acestui fiu nobil al ei, care s-a străduit să redea adevărul istoric cu privire la o pagină dramatică din istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania secolului al XVIII-lea şi a românilor din acest străvechi pământ românesc.
În finalul acestor scurte consideraţii, pe marginea celei de a doua ediţii a monumentalei monografii istorice dedicată unuia dintre cei mai mari istorici români ai veacului XX, Silviu Dragomir, ne exprimăm preţuirea pentru munca exemplară a tânărului istoric Sorin Şipoş, pentru echilibrul dovedit în interpretarea faptului istoric şi a activităţii lui Silviu Dragomir. Probitatea morală şi intelectuală a istoricului Sorin Şipoş poate servi ca model pentru alţi tineri istorici care au datoria sfântă în faţa opiniei publice de a sluji adevărul istoric şi nu anumite „adevăruri" istorice interesate sau justificate prin alte metode decât acrivia ştiinţifică. Credem că prin aceste rânduri am trezit interesul multor pasionaţi de istorie de a citi această lucrare monumentală închinată savantului şi academicianului Silviu Dragomir.


 

ION ALEXANDRU MIZGAN