TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Din tainele unor bătrâne manuscrise


 

Din tainele unor bătrâne manuscrise 1

 

 

 

 

 

Ioan Morar

 

 

 

 

Doi nepoţi, dornici să-şi salveze bunicii de la pierderea în negura uitării, le păstrează acestora nu doar o preţioasă amintire şi o caldă iubire, ci şi câteva obiecte care fac parte din comoara lor de suflet, comoară care îi defineşte şi le dezvăluie raţiunea de a fi.

Bunicii sunt doi preoţi care au trăit la cumpăna veacurilor 19 - 20 în Transilvania bântuită de viforniţa istoriei: Zorovavel Perhaiţa şi Ioan Giurgiuca.

Nepoţii sunt doi medici: doctor Ştefan Miclea, medic veterinar, inspector de înaltă ţinută profesională în Ministerul Agriculturii şi Zootehniei, şi doctorul Tudor Giurgiuca, specialist în psihiatrie.

Obiectele preţioase: două manuscrise.

Printr-o fericită conjunctură ele mi-au fost încredinţate spre păstrare şi valorificare de către cei doi moştenitori, cu puţin timp înainte de mutarea la cele veşnice a acestora, ceea ce mi-a răpit posibilitatea de a obţine detalii în legătură cu manuscrisele şi cu autorii acestora. De aici şi neputinţa de a oferi un studiu mai pertinent asupra lor, mulţumindu-ne să semnalăm doar existenţa lor şi câteva repere care ar putea înlesni accesul spre ele a celor ce vor avea pasiunea să le descifreze tainele, bine ştiind că valoarea lor este în continuă creştere, pe măsura trecerii timpului.

Fiecare manuscris este însoţit de câte o scrisoare din partea fericiţilor moştenitori.

 

1.

Gherla, 12 V `83

 

Stimate Părinte Moraru

 

Au rămas în arhiva familiei mele un număr de 35 predici întocmite acum 90-100 ani de către bunicul meu Zorovavel Perhaiţa, preot în parohia Jichişul de Jos de lângă Dej unde, dacă nu mă înşel, aţi păstorit şi dumneavoastră.

De multă vreme mă gândesc ce să fac cu ele. Nu-mi dau seama de valoarea lor teologică şi nici nu se pot avea pretenţii de la un preot de ţară de acum 100 ani chinuit de grijile zilnice ale celor 10 copii ai săi.

În urma discuţiilor purtate cu D-voastră şi mai ales a propunerilor ce le-aţi făcut m-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să vi le remit D-voastră pentru a fi păstrate de D-voastră, dacă v-ar interesa (ceea ce nu prea cred) sau să fie date unor instituţii religioase - mănăstire - care şi-ar lua obligaţia să le păstreze ca material documentar în biblioteca sa.

Dacă însă nu ar fi acceptate, atunci vă rog să mi le înapoiaţi şi voi găsi eu un locşor unde să stea până voi sta şi eu pe aceste tărâmuri.

Aş fi foarte fericit dacă ar fi primite de mănăstirea din Rohia pe care o cunosc, mai ales că bunicul meu se trăgea din părţile respective şi după câte ştiu eu actualmente mai există în satul Libotin locuitori cu numele Perhaiţa (un nume cu totul neobişnuit, care este de origine Macedo-Română, probabil). Am încercat să aflu mai multe date (încă de acum 30 de ani) dar nimeni de pe acolo nu mai ştia de un preot Zorovavel Perhaiţa plecat de prin părţile acelea prin 1875 şi mort în 1910 în Jichişul de Jos la vârsta de 55-57 ani.

Vă mulţumesc anticipat şi dacă nimeni nu are nevoie de aceste predici - repet -, un locşor se va găsi şi pentru ele în casa mea.

 

Dr. Ştefan Miclea

 

Vrem să liniştim sufletul doctorului Ştefan Miclea, acolo unde se află acum, că de predicile bunicului său toţi avem nevoie, într-un fel sau altul. Pentru că, după cum spunea cineva, dacă noi vedem astăzi ceva mai departe e nu pentru că suntem mai deştepţi, ci pentru că suntem săltaţi pe umerii înaintaşilor noştri.

 

Cu această ocaziune vreu iubiţii mei se cuvinteze altulu în loculu meu, care e predicatore cu multu mai puternicu de catu mine, şi întru o ora scurtă pote mai multu folosi, decatu eu în dieci de zile. Despre acesta predicatore potemu să zicemu, ca jidovii despre Isusu: Omu încă nau grăitu astfelu.

Însă veţi întreba cine este acestu predicatoru poternic? Moartea!

Aşia este trişti accultători, moartea e acelu predicatore, despre care potem dice cumcă omu încă nau grăit ca dânsa.

Aşa îşi începe într-un miez de vară din anul 1893 predica la o înmormântare preotul Zorovavel Perhaiţa. Cuvântarea este aşezată frumos în scris de o mână iscusită şi o peniţă fermecată care se lasă purtată elegant pe o hârtie care promite să reziste timpului, pe suprafaţa a zece file din cele peste 350 care alcătuiesc manuscrisul ce urmează a ni se destăinui. Prin misterioasa lui tăcere el ne vorbeşte despre multe lucruri. În esenţă ne vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu, pe care pălmaşii Duhului Sfânt, cum ar spune Mitropolitul Bartolomeu Anania, după rânduiala de veacuri a Sfintei Biserici îl fac cunoscut poporului spre mântuire. Şi cum noi, cunoscând foarte bine cuvântul divin, bănuim cam ce ar vrea să ne spună bătrânul manuscris, vom încerca să înţelegem câte ceva din ceea ce are de ascuns printre rânduri, bine ştiind că orice scriere lasă cititorului libertatea să exploreze şi spaţiile albe care nu sunt altceva decât mediul în care scrierea respectivă a luat fiinţă, s-a dezvoltat şi a rodit. Parafrazând aşadar pe autorul manuscrisului aflat în atenţie, să ascultăm misterioasa lui tăcere, care ne trimite mai întâi în căutarea autorului lui.

Colbul timpului a acoperit o bună parte din urmele care ne-ar fi putut călăuzi înspre rădăcinile genealogice ale preotului Zorovavel Perhaiţa. O încercare în acest sens a făcut chiar nepotul său, dar fără un rezultat însemnat. S-ar părea că urmele strămoşilor săi să ducă undeva spre Pind, spre acei fraţi români-macedoneni risipiţi în pribegie. Odrasle ale acestora s-ar fi aflat în secolul 19 prin părţile Lăpuşului, de unde se trage şi preotul Zorovavel.

Primele date precise despre autorul manuscrisului nostru le avem din parohia Jichişu de Jos, din apropierea Dejului. Aici, prin 1968, când mi s-a încredinţat spre păstorire această parohie, am întreprins un tur de recunoaştere. Ca unul ce am copilărit între şopotul izvorului şi veghea cimitirului, cum ar spune poetul Ioan Alexandru, am simţit nevoia să văd cum sunt aşezaţi şi cei care nu mai sunt ... prin sat. Şi aşa urcând pe un deluşor de la marginea satului am descoperit o masă de piatră stând pe un picior uşor înclinat amintind că aici a fost cândva un altar. Bisericuţa, care trebuie să fi fost din lemn, deoarece se afla într-o zonă împădurită, fără îndoială că era mică întrucât era românească iar bogăţia şi libertăţile nu-i prea răsfăţau pe bieţii români, a dispărut demult. La numai câţiva paşi de unde ar fi căzut umbra bisericuţei o piatră frumos cioplită, uşor înclinată şi ea de vreme, însemna mormântul lui Zorovavel Perhaiţa. M-a marcat profund acest nume de rezonanţă biblică şi m-a cutremurat faptul că acelaşi mormânt ţinea în braţele lui şi o copilă, Lavinia, dusă în lumea îngerilor exact la vârsta fiicei lui Iair.

Din acel moment i-am urmărit cu interes însemnările din registrele matricole, reconstituind în clipele de răgaz viaţa şi activitatea preotului de acum o jumătate de veac. Bătrânii satului încă îşi mai aduceau aminte de un venerabil preot Perhaiţa, dar că acesta a lăsat moştenire un ciclu de predici, rostite la prohodul părinţilor lor, nu aveau de unde să ştie. Cu atât mai puţin aveam să bănuiesc eu aşa ceva.

Angajarea mea tinerească în treburile gospodăreşti ale parohiei şi mai ales lupta spăimoasă cu ateismul au împins în umbră trecutele vremi legate de parohie. Abia după cincisprezece ani de când ochii mei s-au oprit înlăcrimaţi pe piatra de mormânt a misteriosului meu antecesor avea să-mi parvină un manuscris însoţit de o scrisoare care mi-a răscolit duioase amintiri. Este lesne de înţeles că am primit cu multă bucurie acest dar pe care l-am aşezat între lucrurile dragi sufletului meu. Cum până în 1989 era greu să răzbească spre lumina tiparului, ca atâtea alte lucruri şi acest manuscris a aşteptat cuminte vremuri mai bune. Acum, când i s-a alăturat încă unul cam din aceeaşi perioadă, socotim oportună prezentarea lor.

Manuscrisul însumează treizecişişapte de cuvântări, majoritatea rostite la înmormântări, adică treizeci, doar şase la duminici, iar una cu prilejul unei conferinţe preoţeşti. Conţinutul lor este exclusiv teologic, fără nicio aluzie la politica vremii. Deşi s-ar părea că predomină o uşoară nuanţă de sentimentalism, ele nu sunt deloc lipsite de idei, iar acestea se înşiruie într-o logică apreciabilă. Cât despre latura sentimentală să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă când oamenii erau mai puţin deprinşi cu raţionamente scolastice, accesul învăţăturii divine făcându-se mai degrabă prin inimă decât prin minte. Aceasta cu atât mai mult că asemenea cuvântări surprind o predispoziţie specială din partea ascultătorilor. Autorul se vede că ştia foarte bine acest lucru, iar scopul urmărit - aşezarea întru credinţa cea dreaptă şi instaurarea unei conduite după urmele evanghelice - avea şanse. La înmormântări, atunci ca şi acum, se conturează imagini existenţiale definitorii cu perspective în viitor şi în trecut, deopotrivă. Adică se scoate în evidenţă destinul omului (viaţa veşnică) şi cum trebuie să ajungă la capăt (împăcarea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu sine). De unde şi acele aşa-zise iertăciuni care sunt frecvente în predicile lui Zorovavel Perhaiţa şi care în limitele buneicuviinţe, având ca arbitru pe preot, pot reglementa relaţiile între cel ce pleacă şi cei ce rămân, precum şi între toţi aceştia şi Dumnezeu.

De remarcat că autorul acestor cuvântări are personalitate. Nu se pierde în dulcegării lăcrimoase, nu scapă din vedere rostul acestor cuvântări. În acest sens nu neglijează temeiurile pe care îşi sprijină argumentele: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Citează consistent din Sfinţii Părinţi, dar nu ezită să facă trimitere şi la câte un filosof, chiar necreştin, dacă înţelepciunea acestuia îi poate susţine mesajul. Mai observăm că părintele Zorovavel îşi permite artificii oratorice (vezi citatul de mai sus) prin care asigură acel captatio benevolentiae fără de care cuvântarea lesne poate eşua. Că autorul volumului de predici nu este lipsit de rafinamentul cărturarului este însuşi faptul că a alcătuit acest ciclu de predici, că le-a scris şi că le-a păstrat. Atât cât putea să o facă un om căruia trebuia să-i treacă prin mână zilnic o coasă sau o sapă, o furcă sau o secure pentru a asigura cele necesare unei familii ajunsă la numărul apostolilor. Nu este exclus ca părintele Zorovavel, trădat de cuvântările lăsate ca având pasiunea lecturii, să fi avut şi alte încercări, să le zicem literare. Dar dacă a trăit doar 55-57 de ani, în condiţiile bănuite, ce ar fi putut face oare mai mult? Şi totuşi, conştiinciosul slujitor al lui Hristos şi al poporului credincios ne mai spune încă multe lucruri.

Fiecare cuvântare are aproximativ 9-10 pagini şi a fost rostită la mai multe ocazii similare, după cum arată însemnările marginale, unde apar: numele persoanei, vârsta, locul. Precizăm că aria cuprinsă de vorbitor se extinde peste mai multe sate. Predicile respective sunt un fel de model, el adaptându-le după împrejurări.

Un lucru de-a dreptul impresionant îl constituie latura cantabilă a acestora, mai cu seamă dacă nu uităm că nici pe vremea aceea Statul nu aprecia cum se cuvine rolul preotului în destinul poporului. Astfel apare la sfârşitul fiecărei predici sau pe o foaie ataşată nota de plată:

Prohodu lui XY

Prohodu - 3 florini sau Prohodu - 3 florini

12 stări - 2,40 florini Predica - 1 florin

Predica - 2,50 florini Iertăciuni - gratis

Iertăciuni - 2 florini Sfeştania - 20 crăiţari

Evanghelia lui Lazăr - 1 florin Evanghelia lui Lazăr - gratis

Misa - 30 crăiţari 6 stări - gratis

Sfeştania - 20 crăiţari 6 stări - 60 crăiţari

11 florini şi 40 crăiţari 5 florini

 

Se vede că ţinea seamă de starea materială a familiei, sau de dărnicia acesteia. Cu 11 florini a fost răsfăţat o singură dată, celelalte sunt în jur de 4 - 6 florini. Probabil că unii îşi vor fi achitat datoriile în produse agricole sau în zile de lucru. După cum, nu probabil, ci sigur, de multe ori s-a întors acasă doar cu noroiul frământat de-a lungul satului până la cimitir sau cu un duios mulţumesc frumos, pe care l-a plătit el preotul cu o lacrimă sau o strângere de inimă pentru traiul unor dezmoşteniţi de soartă din parohia sa. Toate acestea părintele Zorovavel nu le spune, dar din conţinutul predicilor sale răzbate compasiunea pentru enoriaşii săi, iar cei ce şi-au asumat apostolatul Evagheliei întrevăd încă multe lucruri despre care tăcerea manuscrisului grăieşte.

 

2.

Stimate părinte Morariu,

Vă trimit cu toată bucuria cartea redactată de mine cu ocazia Centenarului Emil Giurgiuca - precum şi două cărţi bisericeşti cărora ştiu că sunteţi cel mai în măsură să le găsiţi locul cuvenit.

Regret nespus de mult că sănătatea nu-mi permite să fiu acolo, mai ales că această ocazie pe care speram să o sărbătoresc în locurile şi cu oamenii care i-au fost atât de dragi tatălui meu, care m-a făcut (şi m-au făcut, prin felul lor de a fi) să mă simt un confrate al lor în Diviciori.

Cu speranţa că ne vom putea vedea altă dată, vă urez multă sănătate şi linişte sufletească!

Dumnezeu să ne ajute!

Dr. Tudor Giurgiuca

Bucureşti, decembrie 2006

Scrisoarea şi cărţile mi-au parvenit la câteva luni după ce doctorul Tudor Giurgiuca s-a mutat la cele veşnice. Două din cărţile dăruite: Antologie Centenară 1906 - 2006, dedicată poetului Emil Giurgiuca, la care am contribuit şi eu cu un neînsemnat material, precum şi o Carte de rugăciuni, nu vor intra în dezbaterea noastră. Cea de a treia în schimb, care este un superb manuscris de muzică bisericească, merită toată atenţia, din mai multe puncte de vedere.

Manuscrisul provine de la preotul Ioan Giurgiuca, tatăl poetului Emil Giurgiuca şi bunicul doctorului Tudor Giurgiuca, şi este din anul 1881.

Pe coperta neagră de carton îmbrăcat într-un strat de pânză, într-un frumos cadru floral oval este imprimat CÂNTĂRI BISERICESCI alui Ioane Giurgiuca. Text reluat apoi pe foaia de titlu, scriere de mână cu cerneală neagră, numele fiind scris pe două frunze de stejar verzi, legate cu o fundă tricolor pe care scrie mărunt tote cu Domnedeu iar mai jos 1881. Manuscrisul are 71 file. În Index sunt cuprinse doar piesele muzicale, în număr de 84 extinse pe 52 file, 4 file cu portative rămânând goale.

Cântările sunt împărţite în şase capitole:

Cap. I Rugăciunile de dimineaţa şi de seara împreună cu glasurile, troparele şi antifoanele

Cap. II Irmoasele şi alte cântări de la praznicele de peste an

Cap. III Liturghia Sfântului marelui Vasilie

Cap. IV Liturghia înainte sfinţită sau a Sfântului Grigorie

Cap. V Cântări liturgice

Cap. VI Cântări funebrale

 

Partea muzicală este precedată de două file numerotate cu cifre romane care conţin o Întroducere - Cunoştinţe pregătitoare la cântarea după note, o strălucită lecţie de teorie a muzicii. Manuscrisul mai conţine o lecţie de drept bisericesc Despre rudenie, cu schiţele de rigoare, care cuprinde patru file, nenumerotate; şi încă cinci file, tot nenumerotate, care conţin o Introducere în tipicul bisericesc scos din praxa lui, scurtă descriere a cărţilor de cult, rânduiala Vecerniei şi Utreniei, a Sfintei Liturghii şi a prasnicelor.

Titlul manuscrisului este uşor derutant. La prima vedere pare a fi opera preotului Ioan Giurgiuca. Ne referim la partea muzicală. Analizându-l însă mai pe îndelete apar îndoielile asupra paternităţii lui.

Mai întâi de ce ar putea fi?

Nu apare niciun indiciu legat de autor. Acel alui Ioane Giurgiuca poate însemna ca fiind fie autor, fie posesor al operei respective.

Manuscrisul a constituit un obiect de mare importanţă pentru familia Giurgiuca, păstrându-l cu sfinţenie pe parcursul a trei generaţii, fiind o adevărată flacără de veghe a familiei.

c) Preotul Ioan Giurgiuca, scoborâtor din munţii Ţibleşului, păstrător al tezaurului de credinţă străbună, păstorind într-una din parohiile scăpate de tăvălugul habsburgic de la 1700, a cunoscut o însemnată ascensiune spirituală. Poetul Emil Giurgiuca ne spune că deşi preot sătesc, pe lângă Luceafărul, revista lui Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu, care apărea la Sibiu, era abonat la revista Semănătorul şi la un ziar din Bucureşti. Iar una din fiicele lui face şcoala la Institutul Oteteleşanu, al Academiei, al cărui director era Ioan Slavici, ne informează mai departe poetul. Ca să nu mai vorbim că îl dă pe poetul Emil Giurgiuca. Aşadar indicii suficiente pentru a presupune că avea veleităţi culturale, artistice şi deci că ar fi putut aduna de la cântăreţii de strană mai răsăriţi cântările bisericeşti şi să le aşeze pe note. Acelaşi lucru pe care avea să-l facă, în aceeaşi perioadă, în partea de sud a Transilvaniei, Dimitrie Cunţanu.

d) Cântări bisericeşti alui Ioan Giurgiuca este datată 1881, iar cântările bisericeşti culese de Dimitrie Cunţanu apar în 1890. Este adevărat că începe această acţiune de prin 1868, la îndemnul mitropolitului Andrei Şaguna.

e) Faptul că melodiile sunt aproape identice, ţinând seama de o posibilă sursă comună, nu exclude ideea unei acţiuni paralele, mai ales că există şi unele deosebiri, totuşi.

 

Acum să vedem de ce s-ar putea să nu fie autorul acestei culegeri:

a) Dacă Ioan Giurgiuca ar fi autorul, ar fi normal să mai existe şi alte compoziţii ale sale, măcar nişte pricesne.

b) Dacă preotul Ioan Giurgiuca ar fi avut aptitudini de compoziţie muzicală, ne îndoim că fiul său Emil Giurgiuca n-ar fi amintit ceva despre aceasta în scrierile sale. Mai ales că a avut un adevărat cult pentru tatăl său încât a ţinut cu tot dinadinsul să fie înmormântat în acel sat neînsemnat, numai să fie alături de tatăl său. Iar o asemenea aptitudine ar fi fost un adaos însemnat la faima familiei.

c) O preocupare de acest gen fără îndoială că ar fi lăsat în parohie un ecou care s-ar fi prelungit în toată zona unde a vieţuit.

d) Faptul că apare cu câţiva ani înaintea culegerii lui Dimitrie Cunţanu s-ar putea explica prin relaţiile sale cu Sibiul, cunoscând opera lui Cunţanu înainte ca aceasta să fie tipărită, de unde şi micile neconcordanţe.

e) Cum manuscrisul respectiv începe cu o frumoasă lecţie de teorie muzicală, firesc era să aibă şi câteva lămuriri referitoare la culegerea melodiilor şi la aranjarea lor pe note, dacă el ar fi autorul.

f) În sprijinul paternităţii cunţaniene mai pledează şi lipsa din colecţia de cântări a Podobiilor, pe care autorul le va avea gata abia în 1884. Ori Ioan Giurgiuca copiind cântările în 1881 nu avea de unde să ia şi podobiile. De fapt şi ordinea lor diferă.

g) Cântarea dedicată lui Şaguna, inclusă în această colecţie, ne face să credem că trebuie să vină din partea unui apropiat al marelui ierarh. Ori, Dimitrie Cunţanu a fost unul dintre aceştia!

Aşadar rămânem la părerea că acel alui Ioane Giurgiuca indică pe posesorul manuscrisului, iar nu pe autorul lui. Rămâne de aflat cum a avut el acces la aceste cântări înainte ca ele să fie publicate?

Şi totuşi, acest manuscris este opera mâinilor preotului Ioan Giurgiuca. Aici nu mai încape nicio îndoială deoarece a fost comparat cu grafia acestuia din piesele de arhivă de la parohia în care a păstorit.

Iar acum, lăsând identificarea autorului melodiilor în seama specialiştilor care vor căuta cu siguranţă acest manuscris, noi continuăm să remarcăm ceea ce ştim ca aparţinându-i fără dubii venerabilului preot, scrierea lui. Această operaţiune îl aşază pe ostenitorul ei în rândul marilor copişti şi îl ridică mult înspre autorul real al melodiilor.

Din punct de vedere caligrafic şi estetic trebuie să spunem că avem de-a face cu o adevărată operă de artă. Ce a putut să facă mâna trudită a unui preot de ţară de pe la finea secolului al nouăsprezecelea este uluitor. Linia caracterelor, puritatea lor, fantezia cu care sunt aşezate pe hârtie şi legate întreolaltă, toate te duc înspre un domeniu al unui răsfăţat al harului frumosului. Ar fi şi acesta un indiciu că într-un asemenea om puteau să facă casă bună şi armoniile sonore. Şi dacă totuşi nu a fost un compozitor, un bun cântăreţ trebuie să fi fost. Iar un meloman fără îndoială că a fost, de vreme ce a avut pasiunea de a transpune pe hârtie, cu atâta migală, o lucrare de oarecari dimensiuni, totuşi. Simpla atingere a manuscrisului se lasă cu fiori, îţi dă senzaţia săvârşirii unui act liturgic. E şi firesc, doar aceasta îi este menirea. Da, numai că înainte de a-i descifra armoniile cultice, rămâi uimit de ceea ce e dat ochiului să descopere. Iar acestea împreună stârnesc acel ecou ancestral care ne aminteşte de izvoarele care ne-au alimentat credinţa şi datinile, îmbrăcând viaţa acestui popor în straiul frumosului izbăvitor. Scrisul artistic al preotului Ioan Giurgiuca te duce cu gândul şi cu sufletul la ia românească, la ştergarele cu alesătură, la vechile broderii şi filigrane, la rapsodiile enesciene şi la florile lui Luchian, şi desigur la miniaturile vechilor copişti şi împodobitori de carte sacră. O, dar unde nu te duce un asemenea meşteşug! Îmi amintesc de un schimb de păreri între un stilou şi o pană de gâscă în care stiloul îşi disputa valoarea căutând s-o umilească pe amărâta de pană, la care nici ea nu se lăsa, susţinând că ea a scris Iliada şi Odiseea şi Divina comedia. Aceasta pentru a înţelege cum un preot de ţară, cu mijloacele rudimentare de odinioară, a putut să zămislească adevărate bijuterii. Adică ce poate face o peniţă purtată de o mână iscusită la comanda unui creier limpede care ascultă de o inimă mare.

Să luăm, de pildă, prima literă din alfabet. Ea apare în vreo patru variante, întrecându-se între ele în frumuseţe. Ingeniozitatea abordării majusculelor este uimitoare. Proporţiile, felul în care ele se lasă mlădiate în curbe şi linii îngroşate sau subţiate cu un rafinament ce poate stârni invidia oricărui grafician iscusit. Vibraţia ce o provoacă estetica caligrafică a acestui manuscris este întrecută doar de cea pe care o stârnesc undele armonioase ale cântărilor eliberate din portative de către o cheie sol atât de ingenios răsucită.

Nu vrem să mergem mai departe cu comentariile asupra celor două manuscrise deoarece, aşa cum am amintit, nu ne-am propus un studiu exhaustiv asupra lor. Lăsăm aceasta pe seama specialiştilor. Noi le-am prezentat doar şi facem cunoscut că ele ar putea fi găsite curând în biblioteca Sfintei Mânăstiri Nicula.

Ar merita ca pe marginea acestor manuscrise să se facă o retrospectivă de suflet asupra preotului de odinioară care a lăsat urme atât de adânci în viaţa poporului român. Pledam oarecând, în cadrul unei conferinţe preoţeşti, îmboldit de poezia De demult a lui Octavian Goga, că pe fiecare casă parohială ar trebui pusă o placă comemorativă: aici a trăit preotul X; aici a avut loc ... un sfat de taină etc. Şi că ar trebui acordat un ordin Sfântul Gheorghe fiecărui preot dintr-o anumită perioadă istorică, pentru rolul pe care l-a avut acesta în istoria neamului. Desigur că sugestia mea a fost deturnată înspre derizoriu de către cel care la vremea aceea supraveghea întrunirile preoţeşti pentru a nu degenera în manifestări contra ordinei publice şi bunelor moravuri (a se înţelege directivele partidului comunist), intuind bine încotro ţinteşte propunerea mea.

Încheiem aceste însemnări tot sub vălul poetului pătimirii noastre. Înainte de a contura aceste impresii am ţinut să mai fac o vizită pe la locurile de veci ale celor doi eroi. Mormântul preotului Ioan Giurgiuca, 1854 - 1928, stă de aproape un secol în umbra bisericii din Diviciorii Mari, sat în care s-ar putea ca în curând numai mormintele să mai rămână. Spre a nu-i fi urât părintelui Ioan şi soţiei sale Pelaghia li s-a alăturat şi feciorul Emil, poetul cu gând bun:

Iată, încep să cobor,

Ultim, singur păstor.

Plaiuri deasupra mea fug,

Arde văratecul crug

Şi mă desfac în cărări

Cu nevăzute intrări.

Unde în stâncă ascult,

Paşii de fum de demult,

Unde sub seară-au intrat

Bacii bătrâni la iernat

Veac după veac la iernat.

Mormântul preotului Zorovavel Perhaiţa pe care-l ştiam tot la umbra unei biserici care a dispărut demult, astăzi l-am căutat în zadar. Doar Sfântul prestol care mai stă de veghe pe un promontoriu de la marginea satului Jichişu de Jos îmi şoptea că trebuie să fie pe aproape. Căutând în preajmă am descoperit o piatră de mormânt căzută la pământ şi acoperită de vegetaţie dar de pe care nu se mai poate descifra nimic. Dintele necruţător al vremii a ros după o sută de ani ceea ce eu cu puţin noroc aveam să transcriu în jurnalul meu început cu patruzeci de ani în urmă: Aici odihneşte în Domnul preotul Zorovavel Perhaiţa 1858 - 1910. Şi iată cum morţii noştri pot muri a doua oară. Căutând să nu strivesc viorelele am coborât răvăşit de versurile din Străinul lui Goga, anume lângă care cruce a-ngenuncheat în ţintirim?

Abia acum înţelegem taina celor două manuscrise, unul care ne cuvântă, iar altul care ne cântă. Dacă ne-ar mai fi parvenit unul cu imagini - în genul celui a lui Picu Procopiu Pătruţ de la Săliştea Sibiului - acesta ne-ar fi încântat. Şi astfel am avea un triptic al modului de manifestare al Sfintei Biserici: Cuvântul Evangheliei, cântarea liturgică şi priveliştea icoanei. Forţa trinitară prin care Biserica lui Hristos a biruit lumea.

 

1 Comunicare susţinută la Topliţa Română în cadrul Zilelor Miron Cristea, ediţia a XII-a, şi publicată în Revista Sangidava nr. 3, la Editura Ardealul din Târgu Mureş, 2009.


 

IOAN MORAR