TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

„Calul" lui Hristos


 

Calul" lui Hristos

 

 

 

 

Maria Ramona Rusu

 

 

 

 

Constantin Virgil Gheorghiu este un scriitor devenit cunoscut românilor abia după revoluţia din 1989. Deşi s-a bucurat de un important succes în Franţa, unde a trăit din anul 1948 şi unde a publicat peste 40 de volume, traduse în diferite limbi, el rămâne în conştiinţa multora drept autorul unei singure cărţi, romanul Ora 25.

Copilăria lui C.V. Gheorghiu, pe care o redă în operele sale autobiografice, nu poate fi completă fără a evidenţia relaţia specială cu tatăl său, din care a făcut un adevărat cult al prunciei sale. Imaginea preotului Constantin Gheorghiu nu reprezintă pentru fiul său un chip oarecare, ci o adevărată icoană zugrăvită „întru totul conform canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine"1, prima văzută de copilul care tocmai venise pe lume: „Prima persoană ivită în faţa ochilor mei pe această lume a fost tatăl meu. (...) Ei bine, în toată viaţa mea n-am văzut nicăieri şi în nici o altă împrejurare, nici măcar în vise, o imagine mai frumoasă decât cea dintâi pe care a înregistrat-o memoria mea, chipul tatălui meu. Nici tablourile maeştrilor, nici minunăţiile naturii, nici chipul luminos al femeilor frumoase, nici frumuseţea sublimă a chipurilor de copii nu au egalat în ochii mei frumuseţea primului chip omenesc pe care l-am privit pe acest pământ: faţa tatălui meu. (...) Această primă imagine era cu totul diferită: era o icoană"2.

Făcând o adevărată teorie a semnificaţiei cuvântului icoană, care în greceşte înseamnă imagine, C.V. Gheorghiu foloseşte pentru sublinierea acesteia un epitet extraordinar de frumos şi anume „teandrică", adică „divino-umană", o îmbinare a însuşirilor cereşti cu cele pământeşti. De altfel şi componenţa cuvântului teandric sugerează dualitatea, şi anume théos care înseamnă „Dumnezeu" şi anêr care înseamnă „om".

Pornind de la aceste constatări, în mintea copilului C.V. Gheorghiu se nasc tot felul de suspiciuni legate de identitatea tatălui său. Fiind un slujitor al lui Dumnezeu, acesta Îl vede în fiinţa tatălui său, prin însăşi înfăţişarea fizică: era înalt, drept, zvelt, aproape fără trup. „Pe când eram mic, îmi dădea o asemenea impresie de imaterialitate şi fragilitate, încât credeam mereu că o pală de vânt puţin mai puternică l-ar putea ridica de pe pământ ducându-l în cer; faldurile anteriului său se transformau în aripi mari, asemenea aripilor înmulţite ale serafimilor. Şi îmi era mereu teamă că astfel îmi voi pierde tatăl şi voi rămâne orfan"3. Asemănarea cu Cel de sus este întregită de supunerea tatălui său faţă de Stăpânul său, atât de intensă încât ajunge să preia din gesturile, obiceiurile şi înfăţişarea Acestuia, aşa cum orice om în momentul în care are o persoană adulată, încearcă să ajungă la nivelul care o caracterizează, şi uneori să se identifice cu respectivul, aşa cum este şi cazul tatălui scriitorului: „Privirea sa îngerească, glasul său ceresc şi dulce, mersul său imaterial, ca un zbor de îngeri, toate acestea făceau din el mai degrabă o făptură cerească decât pământească, fiindcă acestea sunt însuşirile lui Dumnezeu. Ale Stăpânului său. Căci tatăl meu îşi petrecea toată ziua împreună cu Stăpânul său"4.

Imaginea prezentată mai sus îl îndreptăţeşte pe copilul de doar şapte ani să bănuiască că sub haina preoţească a tatălui său nu se ascunde o fiinţă umană, ci una cerească, trupul fiind doar purtătorul acestei vieţi dumnezeieşti pe pământ, pentru propovăduire şi preacinstire. Faptul că era îmbrăcat mereu în anteriu, şi mai ales bănuielile copilului cu privire la structura tatălui său, îl determinau pe acesta să se lipească de multe ori de trupul tatălui său, pentru a simţi dacă are aceeaşi construcţie ca alţi oameni, însă, fiind foarte slab, nu-şi putea da seama de prezenţa sau absenţa muşchilor, oaselor care caracterizau fiinţa pământească. „În tot răstimpul copilăriei mele îmi era teamă că tatăl meu nu are aievea un trup, din carne şi oase, ca toată lumea"5. Tocmai din acestă cauză C.V. Gheorghiu a trăit toată copilăria cu teama că datorită legăturii tatălui său cu lumea cerească, acesta va părăsi la un moment dat lumea de jos şi i se va alătura Stăpânului său, iar el va rămâne orfan. „Eram convins că acestă nefericire mi se va întâmpla într-o bună zi, că tatăl meu se va desprinde de pământ şi va fugi spre înalt, pierzându-se în norii albi asemeni flăcărilor. Mi-am petrecut copilăria în această spaimă pe care o ştiam inevitabilă"6.

De-abia obişnuit cu ideea de a avea un tată deosebit faţă de ceilalţi oameni, şi având o misiune specială pe pământ, constată că de fapt acest privilegiu se transformă în dezavantaj, deoarece fiind un slujitor al lui Dumnezeu, el nu putea aparţine doar familiei sale, şi mai ales părinte unic fiului său care îl venera, ci trebuia să aibă rolul de părinte al tuturor oamenilor din satul său, al celor din lumea întreagă, atât morţi cât şi vii. Auzindu-i pe enoriaşii tatălui său spunându-i toţi „părinte", trăieşte o adevărată dezamăgire constatând că tatăl său nu este doar al său, cum era cazul celorlalţi copii care aveau fiecare un tată doar al lor, neputând concepe că trebuia să-l împartă, pe cel pe care îl venera, cu alţii. Încărcat cu răbdare, ca de fiecare dată când fiul său ridica astfel de probleme teologice, preotul îi explică avantajul de a fi fiul său, şi anume dualitatea părintească, o dată după trup şi apoi după har, spre deosebire de ceilalţi care nu se pot bucura decât de calitatea sa de părinte spiritual.

Din acest moment toate discuţiile cu tatăl său devin „teologice", deoarece copilul era interesat de această lume, iar tatăl nu îi suprimă această plăcere, ci din contră încearcă să se coboare la nivelul micuţului şi să adapteze astfel de discuţii, considerate de unii filozofice, la capacitatea de asimilare şi înţelegere a fiului său. Astfel, C.V. Gheorghiu află despre două lucruri esenţiale care ar trebui să călăuzească viaţa unui adevărat creştin, şi anume iubirea şi libertatea, ambele însă privite şi înţelese în strânsă legătură cu spiritualitatea.

Definiţia iubirii creştine îi este oferită de către tatăl său în momentul în care află că pentru a deveni sfânt, şi a avea astfel ocrotire şi o zi onomastică privilegiată, trebuie să-şi iubească vrăjmaşii, lucru deloc simplu, de care se va convinge şi el mai târziu, pe parcursul intrării cu adevărat în viaţă. „Iubirea pe care o ai faţă de miliardele de oameni care au fost, sunt şi vor fi pe pământ, nu valorează cât iubirea pe care o porţi celui care ţi-a făcut rău. E uşor să-i iubeşti pe ceilalţi. Dar să-l iubeşti pe cel care îţi bate cuie în carne, să-l iubeşti pe cel care îţi smulge limba, care îţi scoate ochii! Pe acela trebuie să-l iubeşti dacă doreşti nimbul sfinţeniei. Pe adevăratul vrăjmaş. Nu pe cei care nu-ţi fac rău sau nu-ţi fac răul suprem. (...) Aceasta este adevărata agape, iubirea creştină. O iubire egală faţă de toţi oamenii, plus iubirea specială faţă de duşmanul tău de moarte. O iubire gratuită. Spontană. Asemenea iubirii pe care o ai faţă de tine şi faţă de prietenii tăi"7.

Chiar dacă prin naşterea fiziologică omul se aseamănă cu animalele, se poate deosebi de acestea printr-un lucru oferit de Dumnezeu, ca fiind poate cel mai de preţ din viaţa omului pe pământ, şi anume libertatea, care în funcţie de cum este percepută, la fel ca iubirea, poate avea urmări benefice asupra vieţii omului pe pământ. Pentru a-i arăta asemănarea, doar a omului, şi nu şi a restului vieţuitoarelor sau plantelor, cu Dumnezeu, tatăl îi explică semnificaţia libertăţii: „Dumnezeu i-a dezvăluit omului faptul că este singura făptură liberă din întreg universul. Animalele, plantele, luna şi soarele, mineralele şi întreaga natură moartă şi vie, toate sunt înlănţuite de legi mecanice, de instinctele şi de stările lor. Omul singur este liber, ca Dumnezeu. Misiunea omului era aceea de a moşteni Împărăţia Tatălui său, Dumnezeu, şi de a se împărtăşi de toate tainele dumnezeieşti"8.

Pe lângă discuţiile teologice care i-au marcat copilăria, lipsită de altfel de jucării, şi de alte caracteristici lumeşti, cum ar fi răul, profanul, tatăl lui C.V. Gheorghiu nu a trecut cu vederea şi insuflarea dragostei de biserică fiului său. Trăind în apropierea bisericii era inevitabil acest lucru, casa parohială şi cimitirul aflându-se în curtea bisericii. „Nu exista nici o îngrădire, nici o separaţie între biserică, casa parohială şi cimitir. Astfel orice om care murea în sat era adus la noi, în curtea bisericii, şi îngropat aproape de casa noastră"9. O adevărată terapie asupra acceptării morţii şi a fricii de cimitir a unora se găseşte în paginile acestei cărţi prin descrierea locului în care se afla casa parohială şi prin percepţia copilului în ceea ce priveşte acest eveniment din viaţa unui om. „Moartea nu poate izgoni în afara timpului un om. Şi astfel - contemporan încă din copilăria mea cu cei morţi şi cu cei ce trebuiau să se nască în viitor - am înnodat legături cu morţii, cu cei ce se aflau în jurul casei noastre, în morminte. Morţii erau minunaţii mei fraţi în Hristos care se odihneau. Am fost întotdeauna mai legat prieteneşte de cei morţi decât de cei vii din satul nostru, căci întotdeauna eşti mai legat de vecinii mai apropiaţi, căci morţii îşi aveau sălaşul chiar sub zidurile noastre, în timp ce vii erau risipiţi într-o parohie lungă de treizeci de kilometri"10.

Însoţindu-l pe tatăl său de fiecare dată în Casa Domnului, un loc din care îngerii, sfinţii şi Dumnezeu nu lipseau niciodată, copilul îi observă toate gesturile, cunoaşte semnificaţia fiecărui vas şi mai ales a tuturor imnurilor bisericeşti. „Biserica fiind cerul rezidit pe pământ, pot să afirm - fără nici o exagerare - că întreaga copilărie mi-am petrecut-o în cer. Adică în biserică şi în incinta sacră... Copilăria mea a fost, atât la propriu, cât şi la figurat, o sublimă şi continuă Liturghie"11. Fiind aşadar spaţiu sacru, intrarea în biserică nu se putea face oricum, ci doar printr-o lepădare de grijile lumeşti, aşa cum o cere şi un binecunoscut imn bisericesc, printr-o purificare, deoarece în acest loc te afli cel mai aproape de Dumnezeu. Împărtăşania reprezintă pentru Virgil Gheorghiu „îndumnezeirea", intrarea în lumea veşnică, comuniunea cu întreaga lume creştină, iar momentul acesta este trăit de fiecare dată cu emoţie „După fiecare împărtăşanie, mă simţeam nu doar spălat de păcate, dar şi îndumnezeit, căci aveam în trup acelaşi sânge cu Dumnezeu. Eram fiul lui Dumnezeu prin sânge. Îl purtam pe Dumnezeu în mine. Eram teofor, purtător de Dumnezeu. (...) Eram frate de sânge cu toţi creştinii care au trăit, cu cei care trăiesc acum şi cu cei care vor trăi mâine, căci toţi au avut, au şi vor avea în vinele lor acelaşi sânge dumnezeiesc pe care-l am şi eu în trupul meu. Această frăţietate umană şi cosmică este plenitudinea creştină. Toate se reunesc în această Liturghie cosmică şi întreg universul e una. Eu făceam parte din Dumnezeu, şi Dumnezeu făcea parte din mine. În această clipă, noi trăim în veşnicie. Căci veşnicia începe de aici, de pe pământ. Şi când suntem în Biserică, suntem deja în cer. Suntem deja în veşnicie. Eu mi-am petrecut copilăria în veşnicie..."12.

Adept al desăvârşirii spirituale dar şi intelectuale, tatăl îi insuflă fiului pe lângă dragostea de cele sfinte, şi cea pentru scris şi cultură. Actul scrierii reprezintă pentru el un lucru sfânt, un ritual, iar pentru fiul său va deveni un scop al vieţii sale „Scrisul e un lucru sfânt, mi-a explicat el. Caligrafia este un ritual. Cel mai sfânt dintre rituri. Căci cel ce scrie arată simbolic, cu degetele şi cu palma, taina Sfintei Treimi, a Întrupării, a punerii în mormânt şi a Învierii lui Hristos"13.

Memorabile sunt paginile în care este descrisă sărăcia în care era nevoit să trăiască tatăl său şi implicit familia sa, şi asta deoarece, deşi salariul primit era unul foarte mic, de multe ori nu era dat după placul statului, adică când şi cui voia. Dacă pe ei nu îi afecta lipsa îmbrăcămintei şi a încălţărilor, deoarece nu se deplasau din curte, iar iarna ieşeau pe rând afară, deoarece aveau doar un palton şi doar o pereche de încălţăminte, tatăl său depindea de aceste obiecte pentru că trebuia să meargă la enoriaşii bolnavi sau la cei pe moarte. Cu toate acestea, tatăl său îşi făcea datoria şi îşi vizita enoriaşii ori de câte ori era nevoie. „Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, zi şi noapte, şi în orice anotimp, tatăl meu alerga, mare, subţire, slab, în anteriul său care, din pricina vântului şi a soarelui, nu mai era acum negru, ci de culoarea fierului ruginit... Avea nişte bocanci mari ferecaţi cu nişte cuie mari ca încălţămintea alpiniştilor, şi cu potcoave ca potcoavele cailor. Când sosea pe tărâmul sacru, îşi descălţa bocancii săi mari. Pentru a nu-i toci inutil. Şi mergea cu picioarele goale. În anteriu dar cu picioarele goale. Ştiu că aceasta era din pricina sărăciei!"14. Pentru imaginea tatălui său în aceste circumstanţe, care de fapt se răsfrâng la nivelul întregii sale vieţi sacerdotale, C.V. Gheorghiu foloseşte o comparaţie tulburătoare. Asemănarea cu un cal înjugat, care se datorează epitrahilului aflat mereu în jurul gâtului şi a bocancilor ferecaţi, este imaginea care îi va rămâne fiului impregnată în memorie toată viaţa. Fiind o tradiţie de neîncălcat în zona respectivă, ca un preot să nu urce niciodată pe cal, tatăl său o respecta, şi atunci când un om venea să-i ceară ajutorul călare, el îl însoţea la locuinţa acestuia, în urma calului, pe jos. Ducând cu el întotdeauna Sfânta Împărtăşanie, adică trupul şi sângele lui Hristos, autorului îi place să creadă că tatăl său era, aşa cum şi el declara „calul lui Hristos".

Ultima dată când scriitorul îşi vede tatăl este la vârsta de douăzeci de ani, când tatăl era nelipsit de „bocancii ferecaţi", şi venise la fiul său, „un cunoscut poet" în acea perioadă, pentru a-i cere ajutorul acestuia. În urma unui incident petrecut în satul său cu un evreu găsit decedat, şi căruia îi făcuse slujbă creştinească neştiind religia acestuia, tatălui său i s-a propus retragerea dreptului de a mai sluji. Suferinţa tatălui era şi mai mare deoarece, prin suspendare, i se tăia şi salariul care era indispensabil familiei. Îndreptându-se spre Ministerul Cultelor, unde C.V. Gheorghiu îi va rezolva problema cu ajutorul relaţiilor pe care şi le făcuse de când venise ca poet şi jurnalist în Bucureşti, este înduioşat de modul în care tatăl său umbla pe trotuare, pe care nu mai călcase vreodată, dar şi de tristeţea care i se citea pe faţă. Scriitorul are totuşi o mulţumire sufletească legată de această ultimă întâlnire cu tatăl său: una este că a putut să-i ofere acestuia o pereche de încălţări în locul bocancilor vechi şi întregiţi cu cuie, şi alta referitoare la binecuvântarea oferită de tatăl său la plecare, ca şi cum ar fi ştiut că este pentru ultima oară când îşi vede fiul.

Dacă prima imagine pe care o vede la naştere este cea a tatălui, asemenea unei icoane, după mulţi ani, această imagine nu îşi pierde proprietăţile, iar la despărţirea de acesta, după ultima vizită, fiul îşi vede tatăl în acelaşi fel, tot ca o icoană, cu aceleaşi calităţi divine, poate puţin mai bătrân şi cu regretul că nu i-a putut oferi, pe lângă bocancii cei noi, un anteriu şi nişte cămăşi. „Şi trenul a plecat. Ducând în cadrul ferestrei unui vagon de clasa a treia icoana sfântului meu tată care mă binecuvânta, în timp ce vântul îi flutura mâneca larga a anteriului său în zdrenţe..."15.

Dispariţia tatălui scriitorului şi a celor două sute de săteni, aşa cum apare ea descrisă în finalul acestui volum autobiografic, ar putea părea una absurdă, însă, încadrată în contextul credinţei făcătoare de minuni a lui C.V. Gheorghiu, îşi găseşte semnificaţia. Vorbind mereu despre o legătură a cerului cu pământul, i se pare firesc ca atunci când cei din lumea de jos nu mai pot lupta cu nedreptăţile existente, să părăsească această lume şi să se alăture Împărăţiei lui Dumnezeu, suficient de largă pentru a-i primi pe toţi cei care vor să i se alăture. Alungaţi de război, nevoiţi să-şi părăsească satul, acestora li s-a pierdut urma. Încercările nenumărate, de a-şi găsi mai târziu tatăl, au rămas fără rezultat. Cert este că aceştia au dispărut în timpul ocupaţiei sovietice în ţara noastră, şi nu în momentul istoric descris de C.V. Gheorghiu. Aflându-se în exil, nu a putut participa la înmormântarea acestuia, însă faptul că i-a marcat existenţa sa este evidentă şi prin operele dedicate acestuia, prin romanele în care îl regăsim ca personaj şi nu în ultimul rând prin devenirea spirituală care i se datorează în totalitate. Dispariţia satului lui C.V. Gheorghiu ar putea simboliza poporul român şi puternica credinţă în Dumnezeu, care de fiecare dată în momentele grele a apelat la puterea divină. „Cartea părintelui C.V. Gheorghiu poate fi citită şi ca o superbă metonimie a destinului poporului român: victimă a unei istorii ingrate, el şi-a imaginat, în conformitate cu Ortodoxia sa uimitor de profund asimilată, soluţii de salvare în meta-istorie, adică în veşnicie"16.

Copilăria divino-umană de care s-a bucurat este urmarea calităţii duale pe care a avut-o tatăl său, exprimată prin imaginea iconografică, de fiinţă pământească dar în acelaşi timp şi cerească, a unui trup divin îmbrăcat într-o haină de piele.

 

1  Virgil Gheorghiu, Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Deisis, 2008, p. 24.

2Ibidem, p. 21.

3Ibidem, p. 34.

4  Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 35.

5Ibidem, p. 40.

6Ibidem, p. 41.

7  Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt. Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, ed. Deisis, 2008, p. 73.

8  Virgil Gheorghiu, Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Deisis, 2008, p. 59.

9Ibidem, p. 81.

10Ibidem, p. 82

11Ibidem, p. 89.

12  Virgil Gheorghiu, op. cit., pp. 92-93.

13  Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt. Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, ed. Deisis, 2008, p. 153.

14  Virgil Gheorghiu, Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, traducere Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Deisis, 2008, p. 114.

15  Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 151.

16  Diac. Ioan I. Ică junior, De la „ora veşnică" la „ora 25" şi retur, prefaţă la Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Amintiri dintr-o copilărie teologică, Sibiu, Deisis, 2008, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., p. 13.


 

MARIA RAMONA RUSU