TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Arta lui Dan Palade ca stare de veghe şi mărturie despre condiţia iconică a lumii


 

Arta lui Dan Palade ca stare de veghe şi mărturie despre condiţia iconică a lumii

 

 

 

 

Ioan Bizău

 

 

 

 

Încă de la prima întâlnire cu pictorul Dan Palade, petrecută pe când lucra în cadrul instituţiei muzeale de la Cotroceni, am sesizat la dânsul o bună aşezare sufletească, bucuria de a comunica, nevoia de prietenie şi, de asemenea, puterea de a se exprima elogios cu privire la împlinirile confraţilor săi. Deşi au trecut mai mulţi ani de atunci, n-am uitat căldura pe care o avea în glas când îmi vorbea despre pictorul Ilie Boca, dar şi despre unii artişti pe care nu-i cunoşteam. Mă gândesc, de pildă, la Tudor Marinescu şi la Virgil Parghel, ale căror lucrări erau prezente la momentul respectiv într-o expoziţie de grup al cărei curator era chiar dânsul. După ce am ajuns să-l cunoasc mai îndeaproape, am sesizat la dânsul preocuparea de a-şi înduhovnici afectele firii şi mai ales capacitatea de uimire în faţa lucrurilor simple ale lumii înconjurătoare, strădania de a le înţelege şi a le respecta taina.

În repetate rânduri m-a îndemnat să vizitez aşezământul muzeal de la Piatra Neamţ (întrucât păstrează o fabuloasă colecţie de ceramică de Cucuteni) şi Muzeul de artă din Bacău, pe care nu le ştiam, dar şi câteva colecţii familiale care, în opinia sa, posedă adevărate capodopere ce trebuie văzute negreşit. Tot de la dânsul am aflat că merită să-l cunosc, printre atâţia alţi artişti vrednici, şi pe sculptorul Gheorghe Zărnescu. Astfel de provocări la năzuinţe înalte şi curiozitate înţelegătoare dovedesc faptul că Dan Palade este înzestrat cu o foarte bună memorie vizuală şi cu un simţ vigilent al discernământului.

Cred cu toată convingerea că pictorul Dan Palade, dincolo de faptul că posedă o cultură artistică foarte serioasă, are darul de a sesiza energiile tainice ale creaţiei lui Dumnezeu, aura lucrurilor simple şi atmosfera peisajului. De aici preocuparea sa constantă de a fructifica plastic tonalitatea cromatică a lucrurilor şi locurilor, atmosfera lor specifică. Conform propriei sale mărturii, de la tatăl său a învăţat că lumea înconjurătoare are un mister al ei, un freamăt lăuntric ce poate fi simţit mai mult cu raţiunea inimii decât prin puterea minţii. Fapt pentru care, atunci când pictează sau desenează, când foloseşte aparatul de fotografiat sau camera video, este preocupat să surprindă realitatea esenţială a lucrurilor lumii, câmpul lor energetic şi nu învelişul sau forma de suprafaţă a lor. Desigur, atunci când spun că Dan Palade este preocupat de câmpul energetic al lucrurilor lumii, de simplitatea şi smerenia lor, am în vedere şi lecţia exemplară a artiştilor care au iniţiat şi susţinut mişcarea de redescoperire a figurativului tipologic în arta românească a ultimei jumătăţi de veac. Mă gândesc aici îndeosebi la cei care s-au înfrăţit în gruparea Prolog, coagulată sub protia inspiratoare a lui Paul Gherasim.

Aşa cum spunea la un moment dat părintele Dumitru Stăniloae, la temelia tuturor realităţilor materiale stau realităţile spirituale, ca o raţionalitate tainică a lor, ca o stare corespunzătoare sensului pe care-l au în dinamica devenirii templului cosmic al lumii. În lumina teologiei biblice şi patristice, întregul Cosmos este un mediu energetic activ, purtător de semnificaţii sau raţiuni generale care preexistă în Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că fiecare lucru sau fenomen al creaţiei îşi are raţiunea lui esenţială. Iar imaginile sau modelele întemeietoare ce se manifestă la nivelul concret al lucrurilor şi entităţilor creaţiei sunt tot atâtea expresii ale înţelepciunii Creatorului şi totodată structurează lucrurile şi fenomenele lumii în existenţa lor concretă, dându-le astfel o plenitudine a existenţei şi un sens.

Logosul dumnezeiesc conferă lumii create nu numai ordinea naturală, ci însăşi realitatea ei ontologică. După cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei, „în Hristos este o zidire nouă şi o odrăslire nouă a timpurilor şi a lucrurilor". El este vatra ontologică din care irump energiile creatoare ale Preasfintei Treimi, chemând la viaţă şi dând identitate raţională tuturor existenţelor lumii.

În raţiunile sau sensurile creaţiei materiale, dar şi în cele ale lucrurilor proiectate şi realizate de către om din elementele acesteia, se cuprinde o întreagă scară ierarhică de raţiuni sau sensuri mai înalte, de natură spirituală. Iar aceste raţiuni sunt tot atâtea trepte energetice ale devenirii lumii întru fiinţă. Toate raţiunile lumii create se completează tainic în imaginea unei structuri de proporţii cosmice, al cărei înţeles ultim este acela de templu al Celui necuprins sau necircumscris, cum ar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru omul capabil să vadă cu ochii sufletului, iar pictorul Dan Plade are acest har, întreaga lume se dovedeşte a fi o succesiune de stări, de fenomene, de la cele materiale la cele spirituale, căreia îi corespunde o succesiune de raţiuni sau de înţelesuri tainice, care îşi au originea în Logosul dumnezeiesc: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut", se afirmă în prologul solemn al Evangheliei de la Ioan. Iar omul duhovnicesc vede în toate structurile şi lucrurile lumii o scară tainică a înţelesurilor, care urcă până la Dumnezeu. În acelaşi timp, un astfel de om trăieşte cu bucuria de a-L vedea pe Creatorul şi Proniatorul lumii în toate lucrurile şi fenomenele ei. „Cerurile spun [mărturisesc, evocă] slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua îi spune zilei cuvânt şi noaptea îi vesteşte nopţii ştiinţă [cunoaştere]", afirmă regele poet David (Psalmul 18, 1-2).

Având o perspectivă spirituală asupra realităţii înconjurătoare, Dan Palade este preocupat de fineţea desenului şi de transparenţa culorilor, ceea ce înseamnă înduhovnicirea lor. În lucrările sale culoarea se exprimă deopotrivă liric şi ascetic. Deşi practică un desen minuţios, ştie să se ferească de ispita căderii în perimetrul satisfacţiilor facile, al lucrului artificial. Fapt pentru care arta sa are sensul unui exerciţiu deopotrivă estetic şi spiritual. Dincolo de conturul desenului şi de transparenţa culorilor, în lucrările sale putem întrezări strădania constantă de a converti realitatea naturală în artă. Aşa se face că arta sa este evocatoare fără a fi explicativă în sensul didactic al termenului.

Ca unul care este mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, Dan Palade ştie să surprindă murmurul poetic al realităţii înconjurătoare, dar şi dramatismul ei. Mi-au rămas în memorie câteva dintre secvenţele pe care le-a filmat în ţinuturile natale. De pildă, imaginea unui câmp cu ierburi înalte, vălurite de vânt, în care se putea auzi „ţipătul tăcerii", pentru a folosi una dintre sintagmele ce apar în confesiunile sale. De asemenea, nu pot uita nicidecum zbaterea dramatică a unui cal rămas singur pe hotar. Întrucât căruţa la care era înhămat s-a încurcat în tufişuri, frumosul animal intrase într-o stare de panică teribilă. Se înţelege că acest episod îmi aduce aminte, atât de dureros, de căluţul martirizat din visul lui Raskolnikov, eroul capodoperei dostoievskiene Crimă şi pedeapsă.

Dan Palade practică/înţelege pictura ca exegeză a tainelor lumii tocmai pentru că este preocupat să vadă semnele active ale realităţii şi să le desluşească sensul, să găsească deschiderile ei semnificative, sensurile ei profunde, esenţiale. Întrucât elementele şi fenomenele creaţiei lui Dumnezeu slujesc unor sensuri mai înalte decât nevoilor strict materiale sau trupeşti ale omului, ele nu pot fi detaşate de sensurile lor simbolice. La rândul lor, toate componentele naturii create şi toate lucrurile articulate de către om din aceste componente pentru satisfacerea nevoilor legitime ale vieţii sale în trup sunt legate de aspiraţii ce depăşesc nivelul strict biologic al existenţei. Adică, toate elementele şi fenomenele creaţiei au şi menirea de a contribui la punerea în operă a acestor aspiraţii decisive, a căror împlinire se află dincolo de orizontul lumii trecătoare. Ordinea fizică a lumii este copleşită de pulsaţia vieţii, iar realitatea spirituală depăşeşte nivelul biologic al existenţei umane. Odată cu omul, ordinea suprafirească intervine în creaţie pentru a o conduce la împlinirea ei finală. Cu alte cuvinte, în ordinea profundă a creaţiei cosmice, ca şi în sensurile lucrurilor create de către om, sunt cuprinse şi aceste aspiraţii, a căror ţintă ultimă este comuniunea plenară a omului cu Dumnezeu în eternitatea Împărăţiei.

Arta lui Dan Plade este mărturia unui spirit atent, melancolic, poetic. Având conştiinţa transparenţei lucrurilor, tablourile sale se constituie într-o meditaţie despre condiţia iconică a lumii. În baza acestui fapt, putem vorbi despre funcţia hermeneutică a demersului său artistic. Configuraţiile formale, texturile şi cromatica naturii înconjurătoare îl provoacă pe pictor la reverie, la meditaţie. Iată de ce peisajele sale se prezintă ca spaţii ale visării, ale reflecţiei şi liniştirii interioare. Căci, aşa cum scria Kandinski în celebrul eseu Spiritualul în artă, „armoniile cromatice nu se pot baza decât pe principiul afectării adecvate a sufletului omenesc".

Fiind o fire meditativă, reflexivă, poetică, Dan Palade este preocupat să surprindă melancolia peisajului şi anotimpurilor în care îşi inserează propriul destin. În lucrările sale putem sesiza lumina lăuntrică a lucrurilor şi locurilor pe care încearcă să le cunoască în spiritul lor profund. Mă gândesc aici la ciclul „Peisaj pe Tazlău" (2004), la casele şi grădinile de la Balcic (2005), dar şi la curţile, zidurile, colţurile de grădini din Neusiedl (2005-2006).

Întrucât trăieşte cu nevoia reveriei ca stare de veghe - acea stare sufletească pe care isihaştii dintotdeauna au considerat-o potrivită nevoinţei de adunare a gândurilor din împrăştierea lumii şi de coborâre a minţii în templul tainic al inimii -, Dan Palade vorbeşte cu toată convingerea despre „odihna pe iarbă ca stare de graţie", dar şi despre „rugăciunea în genunchi, în singurătate" ca exerciţiu de liniştire a fiinţei. Privind cu înţelegere „rătăcirea corbilor în tăcere, peste râpele vechi, argiloase, perechi-perechi, aşa găseşti odihna în timpul mitic", mărturiseşte dânsul într-o notaţie de jurnal.

Masa, altarul, hrana, pâinea, potirul, jertfa, mielul, peştele, viţa de vie, tronul, chivotul, relicvarul, toaca sau lumânarea sunt tot atâtea imagini emblematice sau cicluri tematice în arta lui Dan Palade, toate avându-şi originea în patrimoniul de aur al spiritualităţii creştine. Altfel spus, sunt reprezentări artistice ale unor elemente esenţiale din simbolistica sacramentală şi liturgică a Bisericii. Dându-le expresie artistică, pictorul îşi aduce astfel propria contribuţie la recuperarea şi restaurarea simbolismului tipologic în arta contemporană. Tot aşa, o serie de simboluri naturale precum muntele sau colina, drumul, copacul, grădina, floarea, casa, pragul, fereastra, incinta sau luminişul de pădure îşi regăsesc în reflecţia sa limbajul tainic şi se prefac în evenimente artistice. Adică devin semne iconice care mijlocesc experienţe autentice, zări sau urme expresive, cum le numeşte artistul, prin mijlocirea cărora mărturiseşte, cu o liniştită intensitate, că lucrurile şi fenomenele lumii îşi au raţiunile lor tainice şi, de asemenea, o frumuseţe în care se reflectă Creatorul Însuşi - Frumosul absolut şi sursa ultimă a frumuseţii lumii, cum ar spune Dionisie Areopagitul.

Nu de puţine ori, Dan Palade tratează în cicluri secvenţiale temele asupra cărora îi place să mediteze. Aşa se întâmplă cu ferestrele, cele realizate în tehnică mixtă în cursul anilor 2000-2001, dar şi cele ale paraclisului familiei Rosseti de la Tescani, tratate atât de iconic într-un ciclu realizat în august 2007. De asemenea, două dintre ciclurile sale - „Deal la Ipoteşti" şi „Plopi la Ipoteşti" - ambele realizate în vara anului 2005 într-unul dintre cele mai înalte locuri ale spiritualităţii româneşti, ne trimit cu gândul la celebrul „Deal" al lui Horia Bernea. Consider că nu împuţinez cu nimic gloria „Dealului" de la Poiana Mărului dacă spun că „Dealul" de la Ipoteşti mi se pare a fi tratat mai poetic, mai liturgic, mai liber în raport cu anumite incidenţe de natură etnologică.

Dacă ar fi să facem analogii sau filiaţii artistice, am putea spune că repertoriul tematic al picturii figurative a lui Dan Palade aparţine orizontului de simboluri expresive în care se regăsesc, într-o pilduitoare comunitate a complementarităţii harismelor personale, Paul Gherasim, Horia Bernea, Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Simion Crăciun, Cristian Paraschiv, Matei Lăzărescu, Ioana Bătrânu, Ion Grigorescu, Florin Ciubotaru, Alexandru Antonescu, Theodor Rusu, Valentin Scărlărescu, Mircea Tohătan sau Gheorghe Ilea, pentru a nu-i pomeni decât pe aceştia dintr-o familie artistică mult mai numeroasă.

Adeseori în lucrările lui Dan Palade linia orizontului coboară foarte jos, expresie a dorinţei sale de a vedea dincolo de limita sensibilă a peisajului respectiv, în zarea unei realităţi de natură spirituală. Biserica veche de la Tescani, aşa cum apare într-o lucrare din anul 1998, este redată în tonuri transparente de verde smarald, proiectându-şi trupul zvelt pe un cer de purpură activat cu module pătrate de violet bine temperat. Linia orizontului coboară până aproape la baza pânzei, semn că edificiul liturgic este „casa lui Dumnezeu şi poarta cerului" (Geneza 28, 17). Şi biserica veche din Brebu, aşa cum apare într-o lucrare din anul 2000, îşi proiectează volumetria de chivot pe un cer de purpură. Aceeaşi purpură imperială ale cărei virtuţi cromatice şi simbolice au fost redescoperite şi valorificate în mod strălucit de către pictorul Paul Gherasim.

Întrucât poartă în memoria inimii nostalgia locurilor frumoase pe care le-a cunoscut în vremea copilăriei şi după aceea, lui Dan Palade îi place să picteze Zări, Urme şi Tării în ţinuturile Tazlăului, la Ipoteşti, la Tescani, la Balcic, la Brebu sau la Arcuş. În acest sens, putem vedea în arta sa o experienţă anamnetică, un exerciţiu de aducere-aminte despre misterul locurilor care i-au provocat acea sacră uimire care, aşa cum ar spune Dan Hăulică, îl izbăveşte pe artist din robia suficienţei de sine.

Dan Palade simte nevoia şi bucuria de a reconstitui toposul mitic al copilăriei, „locul iniţiatic" pe care îl evocă frecvent în dialogurile cu ceilalţi şi în paginile de jurnal. Am în vedere îndeosebi ciclul dedicat malurilor râpoase ale Tazlăului (argile arse de soare, ale căror culori ne trimit cu gândul la vechile fresce bizantine), dar şi la calmul luncilor Caşinului, Oituzului şi Trotuşului. Din seria de peisaje pictate în ţinuturile de obârşie în vara anului 2004 doresc să evoc aici lucrarea „Tata la Tazlău", în care figura umană este văzută ca typos (urmă, efigie) al unei prezenţe energetice, ca semn şi mesaj al unei experienţe existenţiale. Tatăl îi apare în ipostaza de martor al unei rânduieli ancestrale ce trebuie înţeleasă şi respectată, ca exponent al unui tropos personal şi comunitar împlinit sub semnul înţelepciunii evanghelice. Este ca şi cum ar dori să ne reamintească faptul că, prin însăşi prezenţa sa în centrul creaţiei cosmice, omul este chemat de către Dumnezeu să asigure transparenţa acesteia la realităţile spirituale, mijlocind astfel prefacerea calitativă a creaţiei, înălţarea ei la starea de „cer nou şi pământ nou", cum se exprimă profetul Isaia, dar şi Ucenicul preaiubit în finalul Apocalipsei. Prin trup şi prin nevoile sale fireşti, prin sensibilitatea pe care i-o conferă calitatea de „chip al lui Dumnezeu", omul se situează în prelungirea creaţiei materiale. Pe de altă parte, deofiinţimea omului cu creaţia cosmică nu este decât una dintre cele două dimensiuni ale bipolarităţii sale ontologice: trup de carne şi suflet viu din Suflarea dumnezeiască.

După cum mărturiseşte pictorul într-o pagină de jurnal, tatăl său era înzestrat cu un extraordinar simţ al pedagogiei, asemenea ţăranilor evocaţi de către Ernest Bernea în frumoasa carte Cadre ale gândirii populare româneşti. În memoria inimii sale, Dan Palade păstrează amintirea vie a unor incursiuni iniţiatice făcute împreună cu tatăl său în „locurile dragi, locuri ce ascundeau taine numai de el ştiute, locuri pe care le străbătusem de atâtea ori împreună, alături; mă iniţia în felul lui de a vedea natura şi m-a legat de ea cu cele mai profunde simţiri". Şi tot de la tatăl său a învăţat că dorinţa de a le şti pe toate este o ispită chinuitoare. Iar când este acceptată şi activată la nivelul inteligenţei, această obsesie îl poate duce pe om la starea de nesimţire sufletească, ceea ce înseamnă „a nu-ţi putea închipui", cum se exprimă pictorul în limbaj filocalic. Adică, înseamnă pierderea capacităţii de a sesiza „corola de minuni a lumii", cum ar spune Blaga, neputinţa de a mai visa, de a mai reflecta asupra sensului ultim al vieţii pământeşti, incapacitatea de a sesiza „singurătatea, liniştea absolută pe malul Caşinului, [când se aude] doar foşnetul frunzelor uscate de soarele de primăvară, lângă cornii înfloriţi", cum notează pictorul într-o pagină de jurnal.

Un compartiment semnificativ al artei lui Dan Palade îl constituie pictura nonfigurativă. Am în vedere îndeosebi seria de lucrări pe care le-a expus în aprilie-mai 2009 la Muzeul Naţional de Artă din Cluj-Napoca sub genericul „Izolări active", şi mai ales seria recentă, expusă sub acelaşi generic în cursul lunii septembrie 2010 la Galeria „Cuhnia" a Centrului Cultural Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia. În fapt, lucrările care alcătuiesc fondul de bază al acestor serii pot fi considerate exerciţii ascetice de vizualizare/evidenţiere a unor stări sufleteşti sau, altfel spus, încercări de a „semnaliza" stabilitatea tihnită a odihnei, bucuria capturii esenţiale, preaplinul binecuvântat al hambarului, siguranţa luminoasă a incintei sacre, tensiunea înălţării, harul vederii dincolo de pragul realităţii sensibile, ocrotirea fermă a interiorului, liniştea ordonatoare de după cină, gravitatea luminoasă a intersecţiei, solemnitatea intrării într-o incintă sacră, rectitudinea stâlpului, arhiva vie a memoriei, dorul adăstării în tainiţa cerului, energia calmă a relicvarului, lumina lină a lumânării etc.

Se poate vorbi fără nicio ezitare despre poetica şi mistica geometriilor pictorului Dan Palade. Patrulaterele regulate care activează câmpul cromatic al multora dintre pânzele ce aparţin celor două cicluri de „Izolări active" sunt tot atâtea moduri de expresie ale unei complementarităţi fireşti a culorilor, dar şi ale raporturilor calme dintre acestea şi desen. Relaţionarea duhovnicească a culorilor poate fi sesizată foarte bine în lucrarea „Pătrat activ/Colţ de cergă" (2007), de pildă, în care vibraţia cromatică este susţinută de modulul pătrat de culoarea purpurei, inserat într-unul dintre cele patru unghiuri ale pânzei. În seria de lucrări întitulate „Odihnă", cărora pictorul le acordă o atenţie specială, geometria absolută a pătratului adastă solemn pe structura orizontală a unor tronuri modulare, a căror stabilitate şi monumentalitate este asigurată printr-o arhitectură de-o desăvârşită simplitate. „Forma patrunghiulară semnifică stabilitatea în bine, lucrurile care au această formă sunt într-adevăr greu de mişcat, ele odihnindu-se şi pe unghiuri datorită formei drepte a laturilor" , spunea Sfântul Grigore de Nyssa (De vita Moysis II, 199).

Câteva dintre lucrările expuse în spaţiile fabuloase ale cuhniei brâncoveneşti de la Mogoşoaia, îndeosebi „Negru activ" şi „Semn vechi", îmi aduc aminte de celebrul „Pătrat negru pe fond alb" al lui Malevici, dar şi de „Improvizaţiile" lui Kandinsky sau „Compoziţiile" lui Mondrian. S-a spus că „Pătratul negru" al pictorului rus care a pus bazele „suprematismului" este expresia apofatismului absolut. Se ştie că în teologia răsăriteană această cale de cunoaştere a misterului inefabil al Realităţii transcendente a fost teoretizată (théoria = contemplaţie) îndeosebi de către Dionisie Areopagitul în tratatele sale Despre Numirile Dumnezeieşti şi Despre Teologia Mistică. Într-adevăr, „Pătratul negru pe fond alb" poate fi considerat imaginea cea mai potrivită pentru a vizualiza experienţa teribilă pe care a trăit-o Moise pe Sinai, când „a ajuns pe culmea urcuşurilor dumnezeieşti. Dar nici prin aceasta nu se întâlneşte cu Dumnezeu Însuşi şi nu-L vede pe El, căci este nevăzut, ci [întâlneşte şi vede] locul unde sta El. Iar aceasta, continuă Areopagitul, socotesc că înseamnă că cele mai dumnezeieşti şi mai culminante dintre cele văzute şi înţelese sunt nişte raţiuni supuse şi subordonate [...] Celui ce este mai presus de toate, prin care se arată prezenţa Lui mai presus de orice înţelegere în vârfurile inteligibile, în care Se află ca în nişte locuri proprii; era o prezenţă care se afla în cele văzute şi în cei ce văd; şi atunci Moise s-a eliberat de ele şi de ei, urmând să pătrundă în întunericul neştiinţei la Cel cu adevărat tainic, intrare prin care părăseşte toate percepţiile cunoscute, ca să ajungă la Cel cu totul nearătat şi nevăzut, fiind întreg dincolo de toate, neaflându-Se în nimic, nici în al Său, nici în al altuia. Căci era unit desăvârşit cu Cel necunoscut [...] prin nelucrarea oricărei cunoaşteri şi cunoscând mai presus de minte, prin faptul că nu cunoştea nimic" (Despre Teologia Mistică I, 3). Şi Sfântul Grigorie de Nyssa afirmase în celebra sa De vita Moysis (II, 163) că adevărata cunoaştere a Celui Preaînalt „stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric". Aşadar, la „întunericul neştiinţei" teoretizat în mistica lui Dionisie Areopagitul se ajunge pe via negativa a contemplaţiei apofatice.

Spre deosebire de Malevici, Dan Palade înscrie pătratul opac într-un câmp cromatic transparent, realizat în tehnică pointillistă de-o desăvârşită fineţe. De asemenea, simte nevoia să activeze acest câmp cromatic cu semnul discret al crucii. Astfel, în temeiul unui proces de sinestezie, pătratul nu mai este de un negru absolut, lipsit de viaţă, ci devine o membrană transparentă, care permite pătrunderea luminii. Este limpede că Dan Palade are conştiinţa faptului că întruparea Logosului dumnezeiesc în istoria lumii a deschis calea cunoaşterii catafatice a Preasfintei Treimi - structura supremei iubiri, cum ar spune părintele Dumitru Stăniloae. „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El", citim în Evanghelia de la Ioan (3, 16-17). Prin venirea lui Hristos în lume, zidul de întuneric dintre pământ şi Cer a fost anulat definitiv, ceea ce înseamnă că s-a pus temei comuniunii pământului cu Cerul în lumină, în iubire şi jertfă de sine. Altfel spus, „Pătratul negru" al apofatismului radical a fost depăşit, noi oamenii fiind chemaţi să devenim „părtaşi dumnezeieştii firi" (2 Petru 1, 4) întrucât, prin Jertfa Crucii, ni s-a descoperit „care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea" iconomiei lui Dumnezeu cu lumea (cf. Efeseni 3, 18).

Dacă este să raportăm exerciţiul artistic al lui Dan Palade concretizat în cele două cicluri de „Izolări active" la arta românească a ultimei jumătăţi de veac, îmi face plăcere să evoc aici mai ales cunoscutele „Octogoane" şi „Bolţi de lumină" ale lui Paul Gherasim, dar şi „Studiile" de mare fineţe cromatică ale lui Mihai Horea asupra roşului, sau „Absidele" şi „Tronurile" lui Marin Gherasim. Aşa cum spunea doamna Alexandra Titu cu prilejul festivităţii de vernisare a expoziţiei din frumoasa cuhnie de la Mogoşoaia, Dan Palade - întrucât este înrădăcinat în spiritualitatea creştină răsăriteană - este preocupat să depăşească ascetismul extrem al figuraţiei geometrice pur formale. „Izolările active" pe care le pictează sunt deschise vieţii, fapt pentru care tind să devină stări spirituale. Oricum, având în vedere acest compartiment atât de semnificativ al picturii sale, pe care-l putem raporta la câteva dintre cele mai înalte praguri ale artei moderne europene, suntem îndreptăţiţi să spunem că spiritualitatea Răsăritului creştin rămâne o sursă formatoare inepuizabilă, un topos fertil în care talentele, harismele, energiile creatoare, strădaniile ziditoare pot ajunge la plenitudinea rodirii.

Într-o vreme în care se vorbeşte tot mai insistent despre faptul că pierderea reperelor spirituale şi a sensului în arta contemporană constituie o adevărată tragedie a culturii europene, pictura lui Dan Palade se dovedeşte a fi o mărturisire de credinţă: lucrurile şi fenomenele lumii, al căror temei ultim este Logosul dumnezeiesc, au o raţiune tainică şi un sens ce depăşeşte nivelul strict biologic al existenţei noastre. Într-un cuvânt, pregătesc şi anticipează „cerul nou şi pământul nou".


 

IOAN BIZĂU