TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Suicidul şi atitudinea Bisericii faţă de el


Multitudinea schimbărilor politice, sociale şi economice din epoca pe care o străbatem, au dus la răsturnarea tablei de valori, pe măsură să determine noi mentalităţi şi comportamente umane, concretizate în cele din urmă în tot felul de conflicte şi tensiuni, încât criza a devenit cuvântul la ordinea zilei, manifestată atât pe plan material, cât mai ales pe plan moral şi spiritual.

Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei pe multiple planuri orientează paşii omului contemporan preponderent spre viaţa materială, în detrimentul dimensiunii ei moral spirituale, încât mult căutata fericire ca aspiraţie a sufletului este îndreptată spre bunăstare şi confort la toate nivelele... Omul zilelor noastre preferă să privească aproape în exclusivitate spre pământ, deducându-şi astfel numele de la „humus", fără a băga de seamă că el este şi „antropos", adică privitor în sus!... Pierzând însă dimensiunea spirituală autentică, apare în sufletul omenesc acel gol ce nu poate fi înlocuit decât cu surogate, care îi aduc confuzie, derută şi dezorientare... Iar dacă toate acestea se desfăşoară pe fondul lipsurilor materiale, al bolii, al înstrăinării, al stresului, a debusolării şi neîmplinirilor sufleteşti, apare deznădejdea ce face ca existenţa însăşi să piardă motivul, sensul şi scopul vieţii... Şi sub presiunea acestei obsesii oarbe se dezvoltă disperarea ca fenomen morbid, care generează în sufletul omului dezgustul de viaţă... Nu ne va mira, astfel, să constatăm că în epoca postmodernă suicidul este într-o creştere alarmantă şi îngrijorătoare, încât Biserica trebuie să se implice în misiunea ei spirituală şi socială în direcţia salvării vieţii, ştiut fiind că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, s-a jertfit şi a înviat pentru viaţa lumii, pentru ca tot omul „viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10, 10), adică viaţa adevărată, cu dăinuire veşnică (Ioan 10, 28).

Dat fiind faptul că suicidul, referindu-se la dreptul de autodeterminare a vieţii, suscită multiple şi variate interpretări, vom vedea în cele ce urmează care este atitudinea Bisericii faţă de el.

Dezbaterea unei asemenea teme este motivată de faptul că în misiunea pastorală a Bisericii se pleacă totdeauna de la înţelegerea şi ajutorarea credincioşilor aflaţi în dificultate, în suferinţe, necazuri şi nevoi, precum şi de a răspunde pozitiv la doleanţele lor. Printre acestea, suicidul devine tot mai mult o problemă, nu atât spirituală sau juridică, cât privind rânduielile bisericeşti ce se aplică în acest caz. Astfel, deşi familia îndoliată consideră suicidul un păcat grav, se simte totuşi marginalizată şi oarecum părăsită de Biserică, atunci când este oprită să aducă celui care a părăsit-o „honores sepulcri" (cinstirea cuvenită), şi apoi îndătinatele slujbe de pomenire la anume soroace, mai ales dacă faţă de persoana respectivă se nutresc simţăminte de adâncă afecţiune. Este, sub aspect moral, povara apăsătoare a frustrării, pe care conştiinţa o recepţionează în urma unei datorii neîmplinite...

Dar înainte de a dezbate tema propusă, considerăm potrivit să facem o succintă prezentare a modului în care a fost abordată şi considerată fapta suicidară.

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de când omul nu şi-a mai putut suporta viaţa, din diferite pricini mai mult sau mai puţin întemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii şi romani, au avut atitudini contradictorii faţă de suicid. Era o vreme când l-au condamnat, considerându-l greşeală groaznică împotriva cetăţii, neadmiţând nici înmormântarea legală a sinucigaşului. A urmat apoi o altă vreme cu altă mentalitate, potrivit căreia suicidul era socotit act de eroism şi demnitate. Şi atunci foarte mulţi oameni din toate categoriile sociale, fie din laşitate, fie din curaj, spre a-şi „salva" onoarea când viaţa le era în pericol, au ales suicidul...

În antichitatea precreştină, pe plan filosofic, sinuciderea a fost combătută cu hotărâre de către Platon şi Aristotel, dar susţinută cu multă dârzenie de către stoici, care i-au făcut „nume bun" prin însuşi exemplul personal.

Platon spunea despre suicid că „nu este un lucru îngăduit" (Phaidon, 61c), având în vedere faptul că în Atena acelor vremi sinucigaşii se situau în categoria criminalilor, şi, nu numai că nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar incinta funerară era lipsită de orice fel de podoabe (Legi, 873d). Iată şi cuvintele filosofului: „...Şi nu-i aşa că şi tu, dacă vreuna din făpturile care îţi aparţin ar încerca să se omoare fără încuviinţarea ta, te-ai mânia pe ea şi, dacă ţi-ar sta în putinţă, ai pedepsi-o?" (Phaidon, 62c).

Cu toate acestea, Dialogul platonician nu era unanim înţeles ca fiind împotriva suicidului. Referindu-se la lumea ideală râvnită de sufletul omenesc, această lume a umbrelor producând acel „taedium vitae" (scârbă de viaţă), trebuia să fie cât mai curând părăsită. În acest sens, în perioada umanistă se făcea mult caz de Cleombrotus, un tânăr frumos, bogat şi iubit, care şi-a luat viaţa după ce a citit Phaidon, dorind să ajungă a trăi într-o lume mai bună .

Pe de altă parte, Platon nu se pronunţă împotriva suicidului atunci când împrejurările şi situaţiile limită ale vieţii nu-ţi mai lasă nicio şansă de salvare. Printre acestea este situaţia fără scăpare la care ai ajuns fiindcă te-a împins cetatea pe care ai datoria să o serveşti. La fel, suicidul poate fi săvârşit din cauza ruşinii, sau a unei boli incurabile care îţi face viaţa insuportabilă (Legi, 873, c.d.).

Atitudinea de condamnare a suicidului şi-a manifestat-o şi Aristotel, atunci când spune că „cine se omoară pe sine din mânie, făptuieşte aceasta împotriva raţiunii drepte, ca atare el făptuieşte o nedreptate. Dar pe cine nedreptăţeşte dacă nu cetatea..." (E.N. 1138a 10). Pentru înţeleptul din Stagira, sinuciderea nu este un act de curaj, ci de laşitate: „A muri pentru a evita sărăcia, sau dragostea, sau ceva dureros, nu este dovadă de curaj, ci mai mult de laşitate; că este o slăbiciune a spiritului să eviţi greutăţile. Numai muritorii superficiali, neputând să suporte chinul, îşi ridică viaţa" (E.N. 1116a 13).

Pe de altă parte, la polul opus erau stoicii. Aceştia, pornind de la idealul libertăţii de afirmare a omului ca fiinţă raţională, spun că atunci când cineva nu-şi poate împlini acest ideal, va fi salvat prin curajul sinuciderii. Cicero preciza, apoi, că sinuciderea se face cu intervenţia zeului, care va oferi „causam justam" (motivul valid) pentru săvârşirea faptei. Atunci, „cu siguranţă înţeleptul va trece bucuros de la întunericul de aici, spre lumina de dincolo" (Tusc. Disp. I, 74). Această concepţie şi-a găsit o vastă accepţie în lumea antică, fiindcă oferea speranţa nemuririi, şi nu puţini au fost cei care au devenit victimele suicidului.

Datorită popularităţii sale, stoicismul face ca suicidul să fie practicat şi de persoanele aparţinând claselor înstărite. Astfel, Marcus Aurelius recomanda „să părăseşti această lume din clipa în care nu mai poţi urma felul de viaţă pe care ţi l-ai propus. Chiar din acest moment îţi stă în putere să trăieşti după cum ai gândit în clipa când eşti pe punctul de a pleca din viaţă. Iar dacă nu ţi se îngăduie, atunci părăseşti viaţa într-un asemenea fel ca şi cum nu ai încerca nici o suferinţă. Este fum, şi plec... rămân cu sufletul liber şi nimeni nu mă va împiedeca să fac ceea ce vreau" . Seneca, la rândul său, accentuează aceleaşi îndemnuri, spunând: „Atât timp cât corpul şi mintea noastră se bucură de toate facultăţile lor şi ne permit să ducem o viaţă demnă, nu există niciun motiv să-ţi iei viaţa. În schimb, a continua să trăieşti în suferinţele provocate de o bătrâneţe înaintată, când nu depinde decât de noi să ne eliberăm de ea, este culmea prostiei... Dacă trupul nu mai e bun de nimic, de ce să nu eliberezi un suflet care se chinuieşte?... Este un nevolnic şi un ticălos cel care moare din cauza durerilor, dar este un nebun cine trăieşte numai ca să sufere dureri" .

Pe lângă aceasta, antichitatea precreştină reţine şi forme suicidare de eroism moral, ca fermitate de caracter şi fidelitate conjugală. A rămas celebru cazul nobilei romane Lucreţia, care s-a sinucis în urma unui viol. Fericitul Augustin va face trimitere expresă la acest caz, spre a-l combate, atunci când a fost invocat de către femeile creştine ca model vrednic de urmat în situaţii similare.

În filosofia şi în literatura modernă, suicidul are o altă interpretare, potrivit noilor realităţi şi mentalităţi cu care s-a confruntat viaţa omenească.

David Hume arată în „Essay on suicide" că moartea voluntară nu este o violare a datoriilor faţă de Dumnezeu, nici faţă de aproapele şi nici faţă de sine însuşi. Fiindcă sinuciderea reprezintă puterea omului exercitată asupra sa însuşi, ca un act liber, este motivată de faptul că prin suicid nu sunt lezate întru nimic drepturile stăpânirii divine, deoarece omul posedă trupul ca pe o proprietate a sa, de care are dreptul să dispună după cum voieşte... D. Hume, în afirmaţia sa, nu face deosebirea între dreptul de stăpânire şi dreptul de folosinţă. Omul are dreptul asupra trupului său, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l păstra, a-l îngriji , a-l perfecţiona, aşa cum de altfel natura însăşi îi impune. Sfântul Apostol Pavel poate face în acest context fireasca constatare: „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29).

La rândul său, Albert Camus, în cap. „Absurdul şi sinuciderea" din „Mitul lui Sisif", spune: „Nu există decât o singură problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită să nu fie trăită, înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei... Oamenii se sinucid fiindcă viaţa nu merită să fie trăită. Iată, fără îndoială un adevăr - nefecund totuşi, pentru că e un truism... Îmi iau aici libertatea să numesc sinucidere filosofică atitudinea existenţialistă... Pentru existenţialişti, negaţia este Dumnezeul lor. În înţelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se susţine decât prin negarea raţiunii umane".

La aceste concluzii suicidare s-a ajuns datorită deznădejdii, ca pierdere a credinţei. Şi aceasta nu este o noutate. S-a constatat, de pildă, că în Franţa, la sfârşitul secolului al XII-lea, sporesc cazurile de sinucideri datorită evoluţiei mentalităţii ateiste. „Credinţa este într-atât de stinsă în această ţară, încât nu mai găsim nici măcar un singur tânăr care să nu vrea să fie ateu... încât se consideră că toate sinuciderile pe care de la un timp le avem într-un număr atât de mare provin din ateism" . Ateismul a proliferat apoi şi datorită crizei conştiinţei creştine a anilor 1580-1620 , care accentuându-se în epoca iluministă şi dezvoltându-se în existenţialismul modern, care declară viaţa „o cursă de la neant la neant", a declanşat o adevărată molimă suicidară.

Dintre suicidele militare, ne vom referi în treacăt la harakiri şi kamikaze. Prin secolele XIII-XV apare la samuraii japonezi obiceiul sinuciderii eroice, numit harakiri (sau seppuku), ceea ce înseamnă „a-şi spinteca burta". Samuraii, ca şi conducători militari, exaltând ideea de onoare şi de sacrificiu pentru suveran, dispreţuiau total moartea, acţionând prin această sinucidere eroică, apreciată şi admirată de toţi . Suicidul ca act patriotic a fost promovat de şintoismul japonez în cel de al doilea război mondial, pentru biruinţa Axei. Este cunoscut sacrificiul aviatorilor voluntari numit „kamikaze" („vânt divin"). Acelaşi „vânt divin" mai înainte a înecat pe mare flota lui Genghis-Han când se apropia de coastele Japoniei .

În ultimul timp apar tot mai multe atentate sinucigaşe teroriste. E vorba de acei luptători kamikaze, care se sacrifică într-o acţiune de atac. Determinând distrugeri şi tensiuni pe plan mondial, atrag acţiuni militare contra lor.

Perioada postmodernă dovedeşte un crescut interes pentru suicid, concretizat prin deschiderea unei Societăţi Internaţionale de suicidologie. Susţinătorii suicidului fac tot mai mult caz de dreptul de a dispune de propriul corp, ca mod de exprimare a libertăţii şi responsabilităţii în lume. În SUA există Societatea Hemlock, cu tendinţa amăgitoare de a „instituţionaliza" sinuciderea, ca un mod de a săvârşi viaţa în pace şi cu demnitate. S-a pus chiar în mişcare, în scopuri suicide, „maşina morţii", de către medicul Jack Kevorkian. Pentru cei ce vor să se sinucidă, tot în SUA, au fost create aşa-zisele „case de plecare"... Cealaltă parte a lumii nu a acceptat însă aşa ceva.

Pe de altă parte, Institutul de Sănătate Mentală din SUA constata în anul 2000 că aproape jumătate din adolescenţi declară că au cunoscut persoane care au încercat sau au gândit serios să se sinucidă. Tot în SUA sinuciderea este a noua cauză de deces şi a treia cauză de deces în rândul celor cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani. Apoi, mai multe persoane mor din cauza sinuciderii decât din cauza omuciderii .
Pentru a determina poziţia Bisericii faţă de suicid, se cuvine să cercetăm izvoarele revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Legislaţia Vechiului Testament nu face nicio referire de principiu asupra sinuciderii. Aceasta nu înseamnă însă că nu au existat în perioada vechitestamentară cazuri de suicid. Cartea Sfântă reţine câteva nume, precum:
În cazul lui Abimelec, după ce i-a fost spart capul cu o bucată de piatră, pentru a nu cădea în ruşine, spunându-se despre el că „a fost ucis de o femeie", a fost chemat purtătorul său de arme să-l ucidă (Judecători 9, 51-55).
Regele Saul, învins în lupta cu filistenii, a cerut purtătorului de arme să-l ucidă, pentru a nu ajunge de batjocura duşmanilor. De teamă, purtătorul de arme refuză. Atunci Saul se aruncă în propria-i sabie. La fel a făcut şi purtătorul de arme (I Regi 31, 1-5).
După ce Ahitofel eşuează în conspiraţia îndreptată contra regelui David, „s-a dus la casa sa şi şi-a făcut testamentul în folosul casei sale, apoi s-a spânzurat şi a murit şi a fost înmormântat în cetatea tatălui său" (II Regi 17, 23).
Zimri, omorându-l pe rege, a domnit doar 7 zile în Tirţa. Israeliţii revoltaţi şi-au ales rege pe Omri, mai-marele oştirii, şi au înconjurat cetatea unde domnea Zimri. „Când a auzit Zimri că cetatea este luată, s-a dus în odaia din fund a casei domneşti şi a dat foc casei domneşti, în care era, şi a pierit" (III Regi 16, 15-18).

Tot sinucidere este socotită şi moartea lui Samson, fiindcă a provocat dărâmarea palatului peste filisteni, situaţie în care cade şi el victimă.

În cărţile deuterocanonice este relatat un singur caz. Prin sentimentul său patriotic şi prin faptele sale de vitejie, Razis este urmărit de duşmani, cu intenţia de a fi ucis, „socotind că de-l va prinde va face foarte mare durere iudeilor. Şi când gloata de ostaşi vrând să ia turnul unde se ascunsese Razis, bătea în uşi şi poruncea să aducă foc să aprindă uşile, atunci Razis, aproape să fie prins, singur s-a junghiat cu sabia, vrând mai bine să moară în cinste, decât să se supună păgânilor şi împotriva cinstei sale să păţească ocări nevrednice..." (II Macabei 14, 37-46).

Aluzii indirecte la acceptarea suicidului găsim în una din cărţile deuterocanonice ale Vechiului Testament, atunci când se consideră că viaţa şi-a pierdut sensul: „Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită" (Înţelepciunea lui Isus Sirah 30, 17).

În afară de cazul sinuciderii lui Iuda, Noul Testament nu vorbeşte de niciun alt caz de sinucidere.
Actul suicidar săvârşit de Iuda se desfăşoară pe fondul unei tensiuni sufleteşti de maximă intensitate, determinată de căinţa violentă, devenită insuportabilă, datorită deznădejdii şi disperării. Fapta lui va deschide interpretarea metafizică a suicidului, în sensul că posesia demonică va fi considerată a fi cauza şi mobilul sinuciderii.

De fapt, Evanghelia ne spune lămurit că „diavolul pusese în inima lui Iuda gândul ca să-L vândă" (pe Iisus) (Ioan 13, 2): „...Şi după ce a luat pâinea, atunci a intrat satana în el" (Ioan 13, 27). Prevestise Domnul mai înainte Apostolilor Săi că „unul dintre voi este diavol. Şi zicea de Iuda, căci acela avea să-L vândă" (Ioan 6, 70-71). Putem înţelege mai bine aceasta, dacă ne gândim că diavolul „din început a fost ucigător de oameni" (Ioan 8, 44)...

În altă ordine de idei, este momentul să precizăm că au fost interpretate greşit unele expresii din Noul Testament atunci când înţelesul lor a fost orientat spre suicid. De pildă, e greşit să concepi că atunci când Mântuitorul a spus că „îşi dă sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 15), ar face trimitere, ar anticipa, sau ar face chiar aluzie la suicid. Cei ce ar putea gândi astfel dovedesc că nu au înţeles nimic din taina mântuirii noastre.

Într-adevăr, Iisus Hristos îşi dă viaţa pentru oile Sale, dar această jertfă porneşte din veşnica şi inefabila voinţă şi iubire a Sfintei Treimi, fiindcă atât crearea lumii, cât şi mântuirea ei, o săvârşeşte Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. - Dar nu se jertfeşte întreaga Sfântă Treime, ci jertfa este adusă de Fiul care s-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, împlinind astfel voinţa Tatălui, care în fond este şi voinţa Fiului şi a Duhului Sfânt.

Dincolo de acest aspect dogmatic, transcendent, coborând la crucea lui Hristos constatăm că aici nu este „pulsiunea morţii", ci deschiderea vieţii. „Există un raport tainic de inversiune - subliniază Olivier Clément - între cel care se sinucide şi Cel care s-a răstignit, între crucea care dă moartea prin absorbirea «neantizantă» în sine-însuşi şi crucea care dă viaţă prin sacrificiul de sine" .

Sunt apoi greşit interpretate şi unele texte pauline, ca făcând trimitere la suicid. De pildă, Apostolul scrie filipenilor: „Pentru mine moartea este un câştig, iar viaţa este Hristos" (Filipeni 1, 21-23). Asemănător scrie Apostolul şi corintenilor: „...Căci de aceea şi suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer... Căci fiind în acest cort, suspinăm îngreuiaţi, ... pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă... Avem încredere şi voim mai bucuros să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul" (II Corinteni 5, 1-8).

Evident, în aceste texte, şi în altele de acest fel, e vorba de aspiraţia plină de entuziasm a Apostolului de a realiza comuniunea desăvârşită cu Hristos, care în viaţa pământească, datorită atâtor ispite şi piedici, nu se poate împlini decât parţial. Dacă Apostolul ar fi întreprins vreo pledoarie în favoarea suicidului, s-ar fi cuvenit să-şi pună în aplicare propovăduirea sa... Ori, despre aşa ceva nu poate fi vorba!

În general vorbind, în cadrul eshatologiei creştine, suicidul este o falsă problemă. Într-adevăr, după cum mărturisim în Simbolul de credinţă, „aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie", dar nu într-o negare a vieţii de aici, ci în nădejdea afirmării ei depline în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Iar această nădejde imprimă vieţii un caracter afirmativ şi optimist, întrucât viaţa veşnică reprezintă o încununare a luptei cu păcatul, cu ispitele şi cu necazurile de tot felul în această viaţă (II Timotei 4, 7-8), şi este acordată numai celor ce şi-au dovedit permanenţa credinţei până la capăt (Apocalipsa 2, 10). De aici şi rugăciunea de a rămâne sub binecuvântarea şi părinteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu până la sfârşitul zilelor: „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neruşinat (cu demnitate), în pace, şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos"... Impulsionată de nădejdea dobândirii mântuirii, viaţa creştină de aici, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu, este pătrunsă de un profund simţământ al bucuriei. E bucuria Duhului care realizează împărăţia lui Dumnezeu (Romani 14, 17) în sufletele credincioşilor. La fel, impulsionată de nădejdea plenitudinii împărăţiei lui Dumnezeu, ce se realizează în luptă cu păcatul, şi asceza creştină are un caracter pozitiv şi afirmativ, fiind orientată spre dobândirea sfinţeniei, ca viaţă plenară, ca „mai multă viaţă" (Ioan 10, 10), ca adevărată viaţă, pe măsură să desăvârşească autenticitatea umanului.

Prezentând atitudinea Bisericii faţă de suicid se cuvine să intreprindem o referire specială asupra modului în care a fost abordat şi interpretat martiriul primilor creştini, dat fiind faptul că nu totdeauna şi de către toţi a fost înţeles în forma sa autentică. Mai precis, au fost cazuri când unii au abordat martiriul sub formă voluntară şi provocatoare, ce face trimitere la suicid.

Punerea în discuţie a acestei teme este motivată şi de faptul că Biserica însăşi s-a văzut nevoită să ia atitudine faţă de anumite forme de exaltare a martiriului, iar pe de altă parte, fiindcă, deşi martiriul primilor creştini a oferit lumii cea mai sublimă lecţie de jertfă pentru idealul moral, totuşi în gândirea modernă a fost privit şi interpretat unilateral şi contradictoriu. Astfel, dacă Jean Martin Charcot consideră că năvala creştinilor spre martiriu este o „epidemie de hipnotism", iar perioada martirilor o socoteşte ca o „epocă de halucinaţi şi nebuni", pe de altă parte martiriul, reprezentând cea mai entuziastă realizare a misticii creştine, a fost interpretat ca fiind cea mai elevată formă de robusteţe psihică şi fermitate morală. Combătând, în acest sens, ideea că misticii creştini ar fi cazuri patologice, Henri Bergson arată că „gustul acţiunii, facultatea de a se adapta şi readapta, unită cu supleţea, discernământul profetic al posibilului şi imposibilului, un spirit de simplitate care biruie complicaţiile, în sfârşit, un bun simţ superior, sunt însuşirile care definesc robusteţea intelectuală a misticilor creştini" . Din această confruntare vedem că J.M. Charcot nu a putut înţelege eroismul actului moral în martiriu, care reprezintă o depăşire a mediei obişnuite, mai ales sub aspectul intensităţii. S-a subliniat pe bună dreptate, în acest sens, că „atitudinea eroică este rezultatul unei dilatări la maxim al potenţialului moral, este o explozie care sfarmă cadrele prea înguste ale moralei curente, făcând să ţâşnească din adâncul sufletului lava unei emoţii şi energii creatoare de noi valori" .

Revenind însă la cadrul problemei în dezbatere, se cuvine să precizăm, aşa cum am anticipat, că au existat, într-adevăr, în epoca creştinismului primar, forme ale martiriului voluntar, ca provocare suicidară, dar acestea au fost considerate erezii sau greşeli grave, pe care Biserica le-a combătut cu multă hotărâre de-a lungul vremii. Ne vom lămuri mai bine asupra modului în care Biserica a interpretat totdeauna martiriul, dând cuvântul uneia din cele mai autorizate voci în acest domeniu. Clement Alexandrinul arată că cel ce se jertfeşte pentru Hristos „dă mărturie Domnului de convingerea sa îndumnezeită în învăţătura Lui, de care nici frica de moarte nu-l va despărţi... Ai putea admira dragostea lui, care vădit dă lecţii, pentru că este unit cu mulţumire cu cei cu care se înrudeşte. Nu numai atât, dar şi convinge de lucrul acesta pe necredincioşi cu cinstitul său sânge. Acesta, din dragoste de Domnul se desparte cu foarte mare bucurie de viaţa de aici... Se duce, aşadar, ca un prieten la Domnul, pentru care de bunăvoie şi-a dat trupul şi sufletul... şi aude de la Mântuitorul nostru, cu viaţa căruia s-a asemănat: «iubite frate!»... Astfel noi numim mucenicia «săvârşire», nu că omul a luat sfârşit vieţii, cum înţeleg ceilalţi oameni, ci că a arătat un lucru desăvârşit în dragoste" (Stromate, IV, 13, 2-4).

De aici vedem că martiriul creştin este cu totul altceva decât „taedium vitae". El nu are un caracter voluntar şi provocator, ci este o jertfă acceptată liber şi realizată în urma mărturisirii unei convingeri ce porneşte dintr-o simţire adâncă, animată de harul lui Hristos, care îi sporeşte mereu elanul unei vieţi plenare. S-a remarcat în acest sens că „martirii nu dispreţuiau viaţa şi lumea ca atare; ei ştiau că şi viaţa aceasta este bună de vreme ce e lucrarea lui Dumnezeu... Dar ei ştiau că viaţa aceasta este provizorie, de aceea nu o idolatrizau. Ea va fi înlocuită cu alta mai deplină. Ea este ceea ce le spune păgânilor Pionius în preajma mărturisirii lui: „ştiu că viaţa e dulce, dar noi dorim o viaţă mai bună! Lumea e frumoasă, dar noi dorim să posedăm lumina cea adevărată! Totul e prea frumos aici şi noi iubim opera lui Dumnezeu. Dacă renunţăm la ea nu o facem din dezgust. Dar noi ştim că există bunuri mai mari decât acestea"... „Aceasta este viaţa creştină: viaţa plăsmuită de puterile veacului ce va să vie, viaţa crescută sub lumina veşniciei..." .

Prin urmare, scopul martirului, ca mărturisitor al lui Hristos, nu este de a muri, ci de a vieţui împreună cu Hristos. El este victimă pentru idealul lui. Nu el caută moartea, ci adversarii lui Hristos îl caută spre a-l jertfi. De aceea, el nu se autoglorifică, ci Biserica îl recunoaşte şi îi cinsteşte sfinţenia jertfei, aducând astfel cinstire lui Hristos, care l-a învrednicit să-L mărturisească printr-o totală dăruire...

Corelată cu modul de înţelegere şi abordare autentică a martiriului creştin, ne apare binevenită atitudinea lui Clement Alexandrinul de a combate practicile greşite răspândite în acele vremuri. „Noi ţinem de rău - spune el - pe cei care se aruncă singuri în primejdie de moarte, ca unii ce nu sunt dintr-ai noştri, care au comun cu noi numai numele de creştin, care, din ură faţă de Creator, se grăbesc să se dea singuri morţii. Ticăloşii se omoară singuri! Despre aceştia spunem că pleacă din lume fără cununa de mucenic, chiar dacă sunt omorâţi de autoritatea publică. Ei nu păstrează caracterul mucenicului credincios; nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu şi se dau pe ei înşişi unei morţi zadarnice, ca şi gimnosofiştii indieni, care poartă în chip fals numele de gnostici, (fiindcă) hulesc trupul, (deşi) trebuie să ştie că şi armonia trupului contribuie la o bună desfăşurare a spiritului" (Stromate IV, 17.1.-18.1.).

Recunoaştem fără prea mare greutate concepţia ereziei gnostice, care pornind de la premisa falsă că lumea este rea, iar trupul o închisoare a sufletului, consideră că viaţa însăşi este o nenorocire, motiv pentru care găseau prin martiriu un potrivit prilej de a se elibera de viaţa trupească, asemenea gimnosofiştilor indieni care se aruncau nebuneşte în flăcări. La fel sunt condamnaţi şi adepţii ereticului Vasilide care socoteau că moartea martirică ar putea constitui o pedeapsă menită să restabilească dreptatea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite înaintea unirii trupului cu sufletul...

Pe de altă parte, Biserica a luat atitudine fermă şi faţă de erezia donatistă, care promova martiriul voluntar. Combătând erezia donatistă, Fericitul Augustin arată că suicidul constituie un atentat împotriva drepturilor lui Dumnezeu şi, călăuzit de porunca „să nu ucizi!", el arată că viaţa este un dar sfânt al lui Dumnezeu, de care singur Dumnezeu poate dispune. El socoteşte, astfel, că donatiştii sunt adevăraţi criminali, atunci când apără martiriul voluntar .

Urmărind în continuare atitudinea Bisericii faţă de suicid, vom analiza un alt mod în care a fost abordată şi discutată o anume formă suicidară considerată eroism moral în spiritualitatea creştinismului primar. E vorba de situaţia în care o femeie, care trăia o viaţă dedicată sfinţeniei, pentru a evita batjocura şi ruşinea ce rezultau de pe urma unui viol, prefera sinuciderea.

Părerile care luau în dezbatere acest caz sunt împărţite, şi chiar atitudinea Bisericii este oarecum diferită. Pe de o parte, Eusebiu, Fericitul Ieronim şi Sfântul Ioan Gură de Aur lăudau sinuciderea care preîntâmpină necinstea, iar Sfântul Ambrozie, în mod particular, laudă cu mult entuziasm pe Sfânta Pelaghia, care pentru a evita necinstea, a preferat să se înece.

Apreciind în mod deosebit viaţa neprihănită, precum şi zelul eroic al sfinţeniei, Biserica a asociat, la un moment dat, această jertfă suicidară, martiriului, înscriind numele unor astfel de femei în calendarul sfinţeniei creştine (precum Verenichi şi Prosdochi, sărbătorite la 13 octombrie).

Pe de altă parte, Lactanţiu şi Fericitul Augustin nu acceptă suicidul în nicio împrejurare. Referitor la această situaţie, Fericitul Augustin se pronunţă categoric, arătând că nevinovăţia trebuie să fie în inimă şi nu în trup. Sufletul poate fi nevinovat chiar dacă trupul a fost întinat prin viol (De Civitate Dei I, 26).

Această problemă rămâne însă deschisă şi pe mai departe, considerându-se că violarea trupului, aducând după sine întinarea sufletului, constituie un păcat, ce poate fi însă expiat prin sinucidere. Se exagera şi mai mult accepţiunea suicidului, atunci când se considera necesar a fi aplicat şi pentru evitarea ruşinii ce ar putea rezulta chiar de pe urma unei încercări de violare...

Desigur, aceste scrupulozităţi nu puteau fi admise de Biserică, fiindcă însăşi raportarea unui astfel de suicid la martiriu este greşită. În timp ce martiriul reprezintă un act de jertfă eroică venit din afară, suicidul voluntar astfel conceput nu poate avea motivaţie morală, deoarece reprezintă un act de laşitate în faţa unei provocări...

Este adevărat că martiriul alb (sfinţenia ca jertfire a poftelor oarbe ale firii) se raportează şi se asociază martiriului roşu (al sângelui), dar nu este cazul aici.

Pentru a curma definitiv ideea martiriului voluntar promovat de erezia donatistă, învinsă în confruntare cu Ortodoxia, precum şi alte forme şi tendinţe suicidare, Timotei, patriarhul Alexandriei (381-385), emite canonul prin care opreşte rostirea rugăciunilor pentru sinucigaşi, decât în cazurile de nebunie dovedită.
Iată conţinutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei, devenit normativ în Biserică: „Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi (fiind nebun) ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu? (rugăciune de mijlocire către Dumnezeu, sau pomenire) Răspuns: În privinţa acestuia clericul trebuie să lămurească dacă a făcut aceasta cu adevărat fiind ieşit din minţi (nebun). Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei (să fie pomenit la Sfânta Liturghie) şi rugăciune pentru el, minţesc, şi zic că nu era în minţi (că era nebun). Uneori însă a făcut aceasta (s-a sinucis) din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri (altădată) oarecum din scârbă (adică „taedium vitae") şi pentru aceasta nu trebuie să se aducă jertfă (rugăciuni de mijlocire la Sfânta Liturghie); că însuşi de sine ucigaş este (sinucigaş). Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă în osândă (vinovăţia ce atrage pedeapsa)" .

Observăm că acest canon cere clericului să cerceteze cu atenţie fiecare caz în parte, „spre a nu cădea în osândă". În realitate însă, spre a nu se cădea în osândă, s-a generalizat atitudinea de a considera orice act sinucigaş ca fiind vinovat, şi astfel, refuzându-li-se slujba de înmormântare, cei în cauză sunt lăsaţi să treacă singuri în hotarele veşniciei, nefiind încredinţaţi milostivirii lui Dumnezeu.

De acum, din secolul al IV-lea, poziţia Bisericii faţă de suicid va deveni fermă, atât sub aspect liturgic, cât şi etic, toţi teologii punând fapta la stâlpul infamiei. Şi nu nemotivat. Motivul pentru care Biserica condamnă suicidul rezidă în primul rând în faptul că noi avem viaţa de la Dumnezeu. Fiind darul lui Dumnezeu şi nu o posesie personală, nu putem abuza de ea arbitrar, ci trebuie să o chivernisim spre a-şi împlini menirea ei veşnică. De aceea, a-ţi suprima viaţa printr-un act de voinţă, conştient şi liber, înseamnă a te înstrăina de Dumnezeu, întrerupând comuniunea cu Dătătorul ei, ceea ce pe plan soteriologic înseamnă a stagna posibilitatea beneficierii de mila lui Dumnezeu, de mântuirea adusă de Hristos, Cel care „s-a întrupat, a murit şi a înviat, ca să domnească şi peste cei vii şi peste cei morţi" (Romani 14, 7-9).

În al doilea rând, nu putem dispune arbitrar de viaţa trupului nostru, deoarece acesta împreună cu sufletul constituie creaţia lui Dumnezeu, chemat la sfinţenie şi spiritualizare în scopul unei dăinuiri veşnice. El este „templu al Duhului Sfânt" şi, ca urmare, Dumnezeu este preamărit în templul Său. De aici şi îndemnul apostolic: „Preamăriţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 19-20).

Dat fiind faptul că lucrarea Duhului Sfânt se săvârşeşte prin cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, suicidul, ca pierdere a credinţei şi încrederii în Dumnezeu, reprezintă refuzul de a accepta lucrarea mântuitoare a Duhului, şi astfel devine păcat împotriva Duhului Sfânt. Despre acest fel de păcate Mântuitorul a spus că nu se vor ierta nici acum, nici în veacul viitor (Matei 12, 31-32). Faptul că nu se vor ierta, nu înseamnă că nu se pot ierta. Orice păcătos care s-a căit de păcatele sale a primit iertarea lui Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu" (Iezechiel 18, 32; Timotei 2, 4), iar „Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască" (Luca 9, 56). Cel ce se sinucide şi-a anulat tocmai acest timp al căinţei, de aceea păcatul primeşte caracter veşnic, fiindcă nu lasă loc şi timp intervenţiei iertătoare a lui Dumnezeu. Fapta unui ucigaş este gravă, fiind socotită păcat strigător la cer, dar el se poate îndrepta printr-un act de căinţă. Sinucigaşul însă a închis această poartă a harului iertător.

Referindu-ne la sfinţenie ca împlinire a umanului autentic, determinat de funcţia dinamică şi creatoare a libertăţii morale, am putea face o mică digresiune, arătând că suicidul poate fi interpretat şi dintr-un alt unghi, mai puţin luat în seamă. Şi anume, după cum am văzut, trupul, alături de suflet, împlineşte menirea sfinţeniei vieţii în unitatea de fiinţă a persoanei umane. Iar dacă sfinţenia aduce plenitudinea vieţii, refuzul de a o cultiva aduce moartea. În acest cadru putem vorbi de o sinucidere lentă, involuntară şi inconştientă, în sensul că instinctele şi afectele, deşi absolut necesare vieţii biologice, având însă o funcţionalitate iraţională şi inconştientă, atunci când sunt pierdute de sub controlul conştiinţei (raţiune şi voinţă), atentează asupra libertăţii morale generând patima înrobitoare, pe măsură să destrame plenitudinea vieţii într-un eşec existenţial. De pildă, dacă urmărind în exclusivitate plăcerea gustului, acesta se amplifică intensiv şi, în loc să satisfacă necesitatea vieţii instinctive, o dereglează în îmbuibare, atunci putem spune metaforic că „ne săpăm groapa cu dinţii...". De aici putem deduce paradoxul vieţii, în sensul că mâncarea îţi dă viaţa şi tot mâncarea te omoară... La fel se întâmplă şi cu instinctul de reproducere, sau cu cel de proprietate, încât putem concluziona că insaţiabila obsesie de căutare a belşugului de viaţă poate duce în mod paradoxal la prăbuşirea ei, împlinindu-se astfel cuvintele Mântuitorului că „cel ce vrea să-şi câştige viaţa, o va pierde..." (Matei 16, 25).

Revenind însă la canonul sus amintit, devenit normativ în Biserică, vom avea în atenţie fraza finală: „Deci, clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de-amănuntul, ca să nu cadă în osândă", urmărind felul în care poate fi privit suicidul între nebunie şi responsabilitate.

În această situaţie părerile sunt împărţite. Astfel, în 1788, William Rowley scria cu certitudine: „Cel care se sinucide este indubitabil non compos mentis, iar suicidul ar trebui să fie întotdeauna considerat ca act de nebunie" .

În acest caz, răspunsul este simplu: oricine se sinucide nu este responsabil, şi ca urmare, orice „cercetare" încetează...
Dar pe de altă parte, teologii au formulat pentru sinucigaş o condamnare dură, fără drept de apel, declarând că „prin inducţia exemplelor particulare ale sinucigaşilor, care au fost cu toţii nişte blestemaţi şi damnaţi, putem să conchidem cu certitudine că nici un sinucigaş nu a fost mântuit, şi nici nu poate fi. Mobilul tuturor motivelor şi cauzelor ce păreau să justifice oarecum sinuciderea, este socotit a fi diavolul, care acţionează prin cele trei instrumente ale sale: mândria, deznădejdea şi necredinţa. Înăsprirea tonului scrierilor teoretice se reflectă în dreptul canonic şi în dispoziţiile concrete ale statutelor sinodale ale Bisericii Apusene. Astfel, conciliile regionale de la Lyon, din 1577, de la Reims şi de la Bordeaux, din 1583, de la Cambrai, din 1586, de la Chartres, din 1587, precizează interdicţia de înhumare pentru sinucigaşi. Cel de la Reims prevede chiar excomunicarea celor care le vor înhuma cadavrele" .
Dar, întrucât se impune totuşi „cercetarea" fiecărui caz în parte, vom pune în discuţie tocmai acest aspect, adică în ce măsură suicidul este act conştient şi liber şi, prin urmare, responsabil, urmărind, în continuare, poziţia medicinei, psihologiei şi sociologiei...

Cercetătorii în domeniu au stabilit că suicidul se datorează unei „depresii majore recurente" şi unor „tulburări de stress post-traumatic", cărora omul le devine victimă. Apar în organism anumite impulsuri de autodistrugere, datorită unor procese chimice şi fiziopatologice. Astfel, victima este mai degrabă pacient, care trece prin următoarele stări psihice. Mai întâi apar sentimente de tristeţe şi de tulburare, urmate de mânie şi apoi de speranţă. Înclinaţia spre sinucidere apare o dată cu transformarea „speranţei" în disperare.

Cauzele care fac această trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic, endocrin etc.
Sub aspect neurologic şi chimic, suicidul poate fi determinat de slăbirea neurotransmiţătorilor, care afectează ganglionii de bază (cum este şi în cazul bolii lui Parkinson), fapt care atrage după sine o scădere a cantităţii de dopamină. Cantităţile scăzute de serotonină din organism şi a unor acizi înrudiţi cu ea creează mai întâi stări de agresivitate şi impulsivitate, care, îndreptându-se împotriva propriei persoane, duc la depresia patologică, ce degenerează în suicid.

Factorii hormonali vizează în special sindromul pre-menstrual şi disfuncţia glandei tiroide.
Pe de altă parte, se apreciază că la mortalitatea masculină ar contribui şi secreţia de testosteron, care constituie la un moment dat factor de agresivitate ce poate fi îndreptată spre sine însuşi, în aşa măsură încât să ducă la suicid.

Sunt apoi cercetări şi statistici, ce-i drept controversate, care sugerează că ar putea exista o conexiune între nivelurile scăzute de colesterol şi sinucidere. S-au semnalat persoane cu colesterol scăzut, fie în mod natural, fie datorită unui regim alimentar şi medicamentos în acest sens .
Cercetările ştiinţifice, de necontestat, au pus în evidenţă comportamentul de autodistrugere ca factor genetic existent, dacă nu în familie, în istoria ei.

Privind cauza ereditară, un studiu pe gemeni a constatat o rată de concordanţă pentru tentativele grave de sinucidere de 23% pentru gemenii monozigoţi, şi de 0% printre gemenii deizigoţi .
Explicaţia psihologică şi genetică a suicidului a fost susţinută mai ales de Jean Baechler, în lucrarea sa, Les Suicides, din 1975, şi de Jack Douglas, în The Social Meaning of Suicide, din 1967. Ei susţin că în „zestrea" genetică a fiecărui om zace o anumită agresivitate, care reacţionează la posibilităţile de adaptare ale fiecăruia. Sporirea acestei agresivităţi orientată spre sine însuşi poate fi stimulată de lipsa de integrare într-un anume grup social, sau de rigoarea excesivă a unui cod moral, pe măsură să creeze compromisuri, ce atrag oprobriul public... Ei susţin apoi că oamenii devin mai agresivi în timp de pace şi mai solidari în timp de război, când manifestă dorinţa de a trăi.

S-a semnalat la veteranii războiului din Vietnam apariţia unor traume psihice manifestate sub forma unor confuzii între sentimentul respectului faţă de sine şi cel al vinovăţiei şi mâniei ofensive, în sensul că, neputându-şi manifesta mânia faţă de duşman, înăbuşind-o în sine, îi devine ţintă prin autodistrugere. Aceasta apare necontrolată, în sensul că „ucide doi oameni": pe sine fizic, iar pe celălalt emoţional, ca obiect al ostilităţii ei.

Acest fapt confirmă teoria lui Sigmund Freud formulată încă în 1905, potrivit căreia suicidul înseamnă o întoarcere a agresivităţii împotriva eului. Dacă, din cauza presiunii sociale agresivitatea nu se poate îndrepta împotriva adevăratului obiect, se întoarce împotriva subiectului însuşi, spunea părintele psihanalizei. Freud făcea deosebire dintre libido ca instinct al vieţii şi al reproducerii, numit Eros, şi opusul acestuia, instinctul distrudo, numit Thanatos (al morţii). Dacă acesta din urmă nu este sublimat în acte de altruism, se întoarce distructiv spre sine însuşi...

Sociologia a demonstrat că 91% din cazurile de tentativă la suicid, sau de sinucidere provin din mediile familiale haotice. La acestea se adaugă stările depresive produse de pierderea unor persoane dragi în intervale scurte de timp, cum ar fi: pierderea ambilor părinţi, a soţului (soţiei), a copiilor, a prietenilor. Sentimentul existenţial al lipsei suportului social aduce însingurarea depresivă şi ucigătoare.

Importanţa factorului social în sinucidere l-a determinat pe celebrul sociolog francez E. Durkeim să spună, încă în 1897, că suicidul nu poate fi considerat produsul voinţei libere, ci, mai mult, poate avea cauze sociale .

Privind în mod special responsabilitatea socială a sinuciderii, Antonin Artaud, referindu-se la Van Gogh, arată că e vorba de o „sinucidere a societăţii", iar el este o victimă a lipsei de comuniune între oameni. Astfel, cu toţii suntem responsabili de fiecare sinucidere . „Singurătatea apasă din greu asupra societăţii noastre. Cum să trăieşti singur, dezrădăcinat, într-un mediu străin, rece, indiferent? - se întreabă O. Clément. Omul are nevoie de căldură ca să subziste. Adolescenţii se ghemuiesc în grupurile lor de «camarazi». Dar nu toţi. Dar cei în vârstă, femeile văduve sau abandonate?" .

În documentatul său studiu referitor la suicid, E. Durkheim, bazându-se pe statisticile epocii sale, stabileşte trei categorii sociale ale suicidului:

Suicidul egoist, care îi înglobează pe indivizii cei mai slab integraţi în grupul lor familial, religios sau politic;

Suicidul altruist se referă la societăţile ce practică un grad de integrare excesiv, putând justifica sacrificarea pentru grup;

Suicidul armonic se datorează dereglărilor mecanismelor sociale, care nu mai asigură satisfacerea necesităţilor elementare.

Aceste interpretări sociologice au fost completate în 1930 de Maurice Halbwachs, care stabileşte că solitudinea constituie originea comună a tuturor tipurilor de sinucidere. El spune explicit să „sentimentul unei solitudini definitive şi iremediabile este cauza unică a suicidului" .

De aici vedem că de cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt însăşi „slăbiciunea morală" şi păcatul, care generează suicidul au, sub aspect spiritual, cauze adânci ce rezidă în structura psihosomatică a omului, ce nu-i oferă posibilitatea de revenire de sub apăsarea distrugătoarelor stări depresive. În felul acesta, sinucigaşul este mai degrabă pacient decât inculpat.
Pe de altă parte, ne gândim că proliferarea suicidului se datoreşte şi realităţii nihiliste a epocii postmoderne în care ne desfăşurăm activitatea. Cauzele psihologice şi sociale se asociază într-o abordare tragică a vieţii pe fondul unui pesimism al însingurării şi înstrăinării morbide... „Help yourself!" este imperativul vieţii adresat omului postmodern. Unii reuşesc să navigheze în crâncena luptă a vieţii, prin forţe proprii, prin mijloace şi căi mai mult sau mai puţin cinstite... Alţii însă, chiar dacă se străduiesc, fie nu-i ajută puterile, fie vântul le este contrar, şi rămân nişte naufragiaţi pe marea vieţii. Şi astfel le apare angoasa ca nesiguranţă şi neîncredere în sine, sau anxietatea cu ucigătorul complex de inferioritate, atrăgând descurajarea oarbă şi fatala depresie morbidă, ce se prăbuşeşte în „taedium vitae"... Dar disperarea se face simţită mai cu putere atunci când lumina credinţei şi nădejdii creştine nu-şi mai împlinesc funcţia lor dinamică şi creatoare. Atunci, însingurarea, aflată sub obsedantul fior al grijii existenţiale şi al părăsirii, amplifică descurajarea, devenită disperare, încât „una salus victis, nullam sperare salutem"... („singura salvare a celor învinşi este de a nu mai spera în nici o salvare" - Vergiliu, Eneida, II, 354).

Iar dacă competiţia vieţii sociale este atât de dură, încât victimele abandonate cad la tot pasul, Biserica, având menirea de a căuta şi salva pe cei pierduţi (Luca 9, 55), va fi corabia salvatoare a tuturor naufragiaţilor. Şi astfel putem aprecia că dacă cineva ajunge, în conjuctura actuală, să renunţe la lupta vieţii, fiindcă nu mai are motivaţie şi posibilitate de a o aborda cum se cuvine, adică pozitiv şi creator, se poate considera că dacă nu ai aruncat colacul de salvare naufragiaţilor, măcar celor rămaşi cu rana sângerândă a despărţirii să le oferi balsamul mângâietor...

Din cele până aici tratate, vedem că problema cercetării cazurilor de suicid nu este deloc uşoară, dar se cuvine să i se acorde atenţia cuvenită fiecărui caz în parte, aşa cum justiţia cercetează cu multă minuţiozitate responsabilitatea unui inculpat care a săvârşit o crimă...... Ne vom lămuri însă mai bine asupra similitudinii dintre ucidere şi sinucidere, analizând concret responsabilitatea mentală şi morală în două cazuri diferite. Să luăm, de pildă, cazul unei femei care şi-a dorit foarte mult să aibă un copil. Dumnezeu i l-a dăruit, iar ea, ca mamă, îl iubeşte foarte mult. Dar, din nefericire, deşi îl iubeşte foarte mult, din zonele tenebroase ale minţii, îi apare la un moment dat ideea sadică de a-l ucide. Devenită obsesie, sadismul, ca plăcere instinctivă morbidă, a învins iubirea maternă, concretizându-se în crimă. Cu siguranţă, în acest paradox, justiţia va pune la îndoială responsabilitatea mamei... Prin similitudine, ne întrebăm: ce sentinţă va emite Biserica, cercetând (analizând) un caz de sinucidere în care este implicată o oarecare mamă care, deşi şi-a iubit copilul, a simţit la un moment dat că din alte motive, mai mult sau mai puţin justificate, trebuie să-l părăsească, fiindcă ea trebuie să părăsească această viaţă?!... Acest „trebuie", deşi nejustificat, se manifestă imperativ ca obsesie oarbă, şi devine datorie ce se cere a fi împlinită. Nefiind însă motivată raţional şi moral, fapta în sine este reprobabilă, dar făptuitorul poate fi declarat iresponsabil, deoarece e vorba de masochism. Acesta reprezintă forma de plăcere morbidă a instinctului de conservare a vieţii şi, ca urmare, o deviere de la orientarea firească a inteligenţei şi acţiunii umane, care în mod normal şi natural se îndreaptă spre un scop util şi necesar vieţii.
Faptul că nu putem stabili cu exactitate câte anume procente suicidul este un act conştient de voinţă liberă, deoarece impulsurile depresive îi lezează libertatea şi, ca urmare, responsabilitatea, se cuvine ca în orice situaţie de dubiu, să învingă totdeauna iubirea. „In dubiis caritas", spunea pe bună dreptate Fericitul Augustin, într-un alt context de idei...

Având în vedere faptul că iubirea lui Hristos înclină totdeauna spre păcătos, ar fi bine ca, neacceptând păcatul, să-l oferim totuşi pe păcătos milei lui Dumnezeu. „Responsabilitatea Bisericii în astfel de cazuri este de a-l accepta atât pe cel decedat, cât şi pe cei mai răniţi de această moarte tragică şi să-i dăruiască şi pe aceştia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Îngrijirea pastorală se va concentra asupra vindecării celor rămaşi fără persoana iubită, evitând orice judecare sau condamnare. Dacă Dumnezeu poate înţelege factorii complecşi care determină sinuciderea, indiferent dacă în aparenţă aceasta este pentru noi «raţională» sau nu, rolul nostru este să lăsăm victima în grija milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului că iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai puternică chiar decât moartea produsă prin sinucidere" .

Toate acestea confirmă ceea ce cu mai bine de un veac în urmă spusese, cu adâncă evlavie, marele Om al lui Dumnezeu şi neasemuitul scriitor F.M. Dostoievski, în Fraţii Karamazov: „...vai de sinucigaşi! Cred că nu pot fi suflete mai nenorocite decât ale lor. Zice-se că-i păcat să te rogi pentru odihna lor şi Biserica se leapădă de ei, aşa cum ni se arată, dar în adâncul inimii mele cred totuşi că am putea să ne rugăm şi pentru ei. Iubirea nu poate fi prilej de supărare pentru Hristos. Toată viaţa m-am rugat în taină pentru ei, vă mărturisesc cinstit, cuvioşilor, şi acum încă nu uit să-i pomenesc în fiecare zi în rugăciunile mele".
În cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse chiar s-a încercat lansarea unei rugăciuni pentru sinucigaşi, compusă de un episcop de la mănăstirea Sfântul Iov din Potceaiev, prin anul 1920. Ea a fost rostită cu prilejul săvârşirii Sfintei Euharistii, şi cerea: „Doamne, iartă şi pe cei care s-au sinucis într-un moment de rătăcire". Reţinem că Mitropolitul Filaret al Moscovei a binecuvântat rostirea acestei rugăciuni .
În continuare ne vom referi la suicid raportându-l deopotrivă la judecata şi milostivirea lui Dumnezeu.
Privind suicidul în perspectiva judecăţii lui Dumnezeu şi a rugăciunii Bisericii pentru cei trecuţi la cele veşnice, trebuie avute în vedere două lucruri. În primul rând, că iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului reprezintă exclusiv hotărârea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că taina vieţii noastre veşnice nu o putem şti, precum nu putem cunoaşte taina judecăţii lui Dumnezeu. Aceasta este taina înţelepciunii aparţinătoare exclusiv lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte Scriptura: „O, adâncul bogăţiei şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de negăsit urma căilor Lui!" (Romani 11, 33). În al doilea rând, că judecata lui Dumnezeu se referă la păcatele oamenilor săvârşite în viaţa pământească. Ei se fac vrednici de milostivirea lui Dumnezeu în măsura în care şi-au dovedit, în mod conştient şi liber, disponibilitatea de a beneficia de harul lui Dumnezeu. De aceea nepocăinţa până la moarte face ca păcatele nemărturisite să nu poată primi iertarea milostivă a lui Dumnezeu, fiindcă opresc comuniunea cu El, ştiut fiind că păcatul în sine reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu.

Pe de altă parte, noi ştim că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească", motiv pentru care Biserica se roagă pentru toţi fiii ei, fără nicio deosebire. Iar fiii Bisericii sunt socotiţi a fi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi păstrători ai dreptei credinţe. Dintre aceştia sunt, desigur, mulţi care au săvârşit păcate grele şi nu s-au căit pentru faptele lor. Alţii, datorită morţii survenite pe neaşteptate, sau în condiţii neprevăzute, nu au avut timp şi condiţii să se căiască de păcatele lor. Ca o mamă bună şi iubitoare, Biserica îi încredinţează pe toţi, fără nicio deosebire, iertării milostive a lui Dumnezeu, lăsând ca judecata să o facă Dumnezeu, după dreptatea şi iubirea Sa. Din această categorie, a celor mulţi, care nu s-au căit de păcatele lor, pot face parte şi sinucigaşii. În cele din urmă, lucrurile pot fi judecate şi în favorul acestora, în sensul că şi ei sunt membri legitimi ai Bisericii şi se poate ca în decursul vieţii să-şi fi arătat credinţa prin săvârşirea faptelor plăcute lui Dumnezeu... Ispita însă, la un moment dat, le-a depăşit puterile, şi în mod fatal, au căzut învinşi, fără drept de apel... Se spune că unii dintre aceştia, aflaţi în spasmele morţii, regretă cu disperare fapta la care s-au supus, şi dacă cumva se întâmplă să nu-şi finalizeze tentativa, scăpaţi din ghearele morţii, păstrează toată viaţa căinţa faptei şi hotărârea de a-şi revizui drumul în viaţă... Necunoscând însă ce este în sufletul lor, în gândul lor, în simţirea lor, cât de liberă şi de conştientă este fapta lor, se pare că e mai bine să lăsăm taina faptei lor reprobabile în judecata lui Dumnezeu. Suntem astfel în consensul duhului smerit de rugăciune al Bisericii, care pune totdeauna mai presus de păcat iubirea milostivă şi iertătoare a lui Dumnezeu, întărită de nădejdea că bunătatea Sa este deasupra slăbiciunilor firii omeneşti. În felul acesta, rugăciunea Bisericii pentru cei trecuţi la cele veşnice are un caracter general, în sensul că nu se referă la o anumită categorie de păcătoşi sau la anumite feluri ale păcatului, ci caută să le cuprindă pe toate: cu ştiinţă, fără de ştiinţă, cu voie, fără de voie, cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul... Iată, spre exemplu, cât de înălţătoare sunt în acest sens rugăciunile speciale de la Vecernia praznicului Cincizecimii: „Stăpâne atotţiitorule, Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei... Ziditorule al vieţii şi al morţii, al trăirii celei de aici şi al mutării celei de acolo... Cel ce duci şi scoţi din iad; Cel ce legi întru neputinţă şi dezlegi întru putere... care şi la acest praznic ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi..." (Rugăciunea a cincea); „Căci nu este, Doamne, moarte, pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele triste la cele bune şi vesele; este odihnă şi bucurie. Iar de am greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciune, măcar de ar fi viaţa lui numai o zi... Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dezleagă, lasă şi ne iartă, nouă şi acelora, căderile în păcate, cele cu voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cele cu neştiinţă, cele arătate şi cele ascunse, cele cu lucrul şi cele cu gândul, cele cu cuvântul şi cele din toate umbletele şi mişcările noastre" (Rugăciunea a şasea).

Referindu-ne în special la misiunea spirituală şi socială a Bisericii în lume, se cuvine să accentuăm faptul că aceasta trebuie să aibă un caracter pastoral-preventiv. Sunt mulţi în jurul nostru învinşi de soartă, dezorientaţi, bolnavi, marginalizaţi, însinguraţi, lipsiţi de ajutor şi de orice sprijin... Unii ca aceştia trebuie căutaţi, aflaţi şi salvaţi atât material cât şi spiritual... Nu e, desigur, uşor să te identifici cu contradicţia vieţii, cu necazurile, cu nevoile şi cu îndărătnicia fiecăruia, dar numai aceasta este opera şi jertfa samarineanului milostiv...

Referindu-ne însă în mod special la suicid (eventuale înclinaţii sau tentative prin pierderea comuniunii şi a încrederii în Dumnezeu), va intra în acţiune arta duhovniciei în cadrul pastoraţiei individuale. Duhovnicul va trebui să dovedească mult tact pastoral, aplicat cu discernământ (dreaptă socoteală), cu înţelegere, cu răbdare, cu îngăduinţă şi fermitate, cu întărirea inimii prin rugăciune şi prin lecturi biblice şi duhovniceşti, cu smerenie şi har, cu încredere neclintită în ajutorul lui Dumnezeu, ştiut fiind că ceea ce la oameni este cu neputinţă, poate împlini Dumnezeu.

Pe de altă parte, îngrijirea pastorală trebuie să înlocuiască răceala şi indiferenţa faţă de cei ce se despart de o persoană iubită, chiar dacă aceasta şi-a greşit trecerea în veşnicie. Nu de condamnare şi de judecată au nevoie sufletele rănite, ci de untdelemnul mângâietor al iubirii care pe toate le iartă, şi de aceea rămâne veşnic biruitoare, nu cade niciodată, fiindcă poartă în sine viaţa lui Dumnezeu care este iubire... Ca urmare, nu ne mai rămâne decât îndemnul care ne povăţuieşte astfel: „Omnia vincit amor et nos cedamos amori!" („Iubirea le învinge pe toate, iar noi să ne lăsăm învinşi de ea" - VERGILIU, Bucolica, X, 69).

Fără a impieta întru nimic învăţătura de credinţă a Bisericii, în condiţiile de secularizare a lumii contemporane, se cuvine ca misiunea pastorală a Bisericii să se orienteze spre o mai eficientă apropiere de slăbiciunile sufleteşti ale oamenilor în împrejurările dramatice şi tragice ale vieţii lor. Alcătuirea unei slujbe speciale pentru sinucigaşi, cu mângâierea celor rămaşi în urmă, prin care să fie încredinţaţi milostivirii lui Dumnezeu, ar fi deosebit de benefică şi de oportună...


 

SORIN COSMA