TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Hexameronul, iubirea lui Dumnezeu şi fizica modernă


 

Hexameronul, iubirea lui Dumnezeu
şi fizica modernă1

 

 

 

 

 

Elena Dulgheru

 

 

 

 

Ajunge păcatul până în centrul atomului? Găurile negre şi antimateria sunt demonice?" - iată întrebări care, în anii `60, ar fi fost luate drept gogoriţe ridicole ale „obscurantismului". Rostite în 2010 în cadrul unei Universităţi de Inginerie Fizică moscovite, în faţa Patriarhului Rusiei, Kiril, ele dau seama de ostilitatea funciară a intelectualităţii atee în faţa misionarismului ortodox. Dar cum întrebările au fost lansate şi, cu siguranţă, vor mai exista şi altele de acest fel, la fel de fireşti şi totodată intempestive, adică la fel de provocatoare, şi cum apropierea dintre ştiinţă şi religie nu mai e de domeniul ridicolului, meditaţiile pe tema relaţionării dintre lumea spiritului şi cea a universului material devin din ce în ce mai justificate.

De aceea, devine tot mai stringentă punerea în lumină a semnificaţiei spirituale a lumii materiei, inclusiv a legilor fizicii şi a intercondiţionării între cele două lumi. Astfel se va putea justifica fundamentul religios al eticii ştiinţifice, iar „frumuseţea ştiinţei", de care vorbesc savanţii inspiraţi, nu va mai fi o simplă metaforă.

 

Toate marile religii, ca şi înţelepciunea populară, care vorbesc de „pedeapsa divină" sau de „binecuvântarea divină" arată că legile fizicii ascultă de legile spiritului. Ele sunt o proiecţie, în plan material, a legilor spiritului. De aceea, studierea inspirată a legilor naturii conduce spre Legile lui Dumnezeu. Dar pentru înţelegerea profundă a legilor naturii e nevoie de luminarea minţii în Duhul Sfânt, adică de trăirea Legii lui Dumnezeu, în sfinţenie. Studierea în apostazie a legilor naturii este un drum înfundat, ce duce spre haos epistemologic. Pe acesta îl construieşte, de trei secole, ştiinţa modernă.

 

Dumnezeu a făcut lumea ca un gest al Iubirii. Lumea, inclusiv cea minerală, praful intergalactic, câmpurile energetice sunt, în sine, o manifestare, înscrisă în materie, a actului de Iubire al lui Dumnezeu. De aceea, este foarte important să revedem conceptele fundamentale ale fizicii, citite din perspectiva Facerii Lumii. Căci, spre deosebire de alte ştiinţe ale naturii, fizica se ocupă de fenomenele cele mai generale ale universului material, oferind cea mai mare posibilitate de conceptualizare şi, astfel, de apropiere de meta-fizică, teologie, ştiinţele spiritului. Şi pentru că, pe de altă parte, obiectul de studiu al fizicii a apărut în primele patru zile ale Creaţiei. Pe acestea le vom revedea, slujindu-ne, pe cât se poate, de tâlcuirile Sfinţilor Părinţi şi în special de Omiliile la Hexaemeron ale Sfântului Vasile cel Mare.

Sfântul Părinte a încercat să dea o tâlcuire potrivită dogmelor Bisericeşti concepţiilor cosmogonice şi ştiinţifice ale vremii sale, pornind de la Zilele Facerii.

Observaţiile noastre, însă, vizează doar două aspecte: geneza unor concepte de bază ale ştiinţelor moderne şi iubirea lui Dumnezeu manifestată în actul creaţiei. De aceea, ne vom referi doar la primele patru Zile, ce corespund genezei acestor concepte: lumina, timpul (meta-fizic, adică timpul îngerilor şi al lucrării lui Dumnezeu, ulterior timpul fizic), spaţiul (meta-fizic, al ierarhiilor cereşti şi ulterior spaţiul fizic) şi dialectica contrariilor (meta-fizice şi fizice, corespunzând celor două nivele ontologice subordonate ierarhic), adică a dualismelor nemalefice ce alcătuiesc arhitectonica lumii.

 

ZIUA ÎNTÂI. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi" (Fc 1, 1-5).

Prin cerul Zilei întâi, unii Sfinţi Părinţi înţeleg lumea îngerilor, ierarhiile cereşti, lumea spirituală, având în vedere că cerul-tărie (fizic) este zidit ulterior (Fc 1, 8)2.

Întunericul cel deasupra adâncului nu a fost creat şi nu are caracter malefic, el este lipsa luminii, lipsa Iubirii divine manifestate; nonexistenţa.

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!" Lumina este expresie a Iubirii divine, Iubire manifestată. E vorba de Lumina creată nemijlocit de Dumnezeu, aşa-numita lumină necreată, lumina ca mediu al cunoaşterii spirituale, iar nu cea emisă de aştri.

Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric". Aceasta este prima segregare, prima delimitare, primul dualism existenţă/nonexistenţă, cunoaştere/necunoaştere, afirmaţie/negaţie, instituit de Dumnezeu. Este un dualism nemalefic, un dualism constructiv:Şi a văzut Dumnezeu că erau bune toate". Lumina spirituală şi întunericul - iată primele cărămizi, instituite de Dumnezeu, pentru construcţia lumii spirituale şi fizice; tot ele vor sta la baza proceselor fiziologice şi neuronale, a construcţiilor matematice şi logice, a limbajului calculatoarelor. Iată, în prima Zi, geneza numărului (numărul nu necesită suport material); de acum încolo zilele creaţiei se numără. Tot numărul va da naştere şi muzicii sferelor. Acestea sunt cărămizile logice fundamentale, care stau la baza gândirii, a cuvântării şi a limbii şi a oricărei arhitectonici mentale, sensibile sau materiale, bazate pe alternanţa de vid şi plin. Acestea sunt bazele gândirii şi exprimării categoriale, a limbajului discursiv, a ieşirii din apofatism. Cuvântul lui Dumnezeu, cel născut înainte de facerea lumii, naşte alte cuvinte, concepte, idei.

Dumnezeu creează Lumina, dar nu creează întunericul. Lumina este existenţă, determinată de imperativul „să fie!". Întunericul este non-existenţă, nu are încă atribute malefice, este pasivitate sau stare latentă, lipsa Iubirii divine manifestate.

Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte". Iată primele categorii temporale, ziua şi noaptea, apărute înainte de facerea aştrilor din Ziua a IV-a. Ziua şi noaptea lucrării lui Dumnezeu nu sunt determinate de ciclurile planetare şi cosmice, ci au un caracter spiritual: sunt paşii lucrării Duhului. Paşii Duhului determină cuantele timpului meta-fizic.

Ziua instituită de Dumnezeu nu este definită de astrul solar, ci ca etapă continuă a lucrării lui Dumnezeu, care se face în lumina cunoaşterii, etapă alternată de noapte (ne-cunoaştere, pasivitate gnoseologică şi faptică, repaus, perioadă a odihnei lui Dumnezeu).

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă". Iată prima trecere, primul proces. Seara şi dimineaţa, ca intervale între Ziua lucrării lui Dumnezeu şi Noaptea odihnei, instituie ciclicitatea, devenirea, ritmicitatea, adică noţiunea de curgere temporală (evident, neentropică), orientată nu către moarte, ci pe direcţia împlinirii creaţiei lui Dumnezeu. Acesta este timpul lui Dumnezeu.

În prima Zi apar, aşadar, timpul (zilei şi al nopţii) şi spaţiul (definit ca cer şi pământ netocmit şi gol"), dimensiunile supra-fizice fundamentale ale lumii spirituale create, matrici şi pentru dimensiunile viitoarei lumii materiale. Este vorba de spaţiul şi timpul dumnezeiesc, spirituale, supra-fizice, slujind lucrării lui Dumnezeu în lumea spiritului, dar şi în cea materială, apte a cuprinde concretitudinea lumii materiale. Materia fiind necoruptă, distanţa dintre lumea spiritului şi cea a materiei era mult mai mică decât după Cădere, nu exista păcatul care să le separe. Energiile dumnezeieşti se puteau odihni în materie, o puteau pătrunde şi lucra cu mai multă uşurinţă decât după Cădere, când pământul devine „greu" de blestemul lui Dumnezeu, „opac" la lucrarea Duhului, neascultător faţă de voinţa umană.

Iată că nu numai materia, ci chiar conceptele axiomatice ale fizicii (spaţiu, timp, mişcare, devenire) au în lumea de dinainte de Cădere, în lumea lui Dumnezeu, o altă comportare, neentropică. Sfânta Scriptură ne oferă premisele unei ştiinţe a fizicii spaţiului şi timpului sacru, adică a unei „meta-fizici ştiinţifice", bazată pe cuvântul revelat. Ştiinţele de frontieră, precum genetica cuantică se bazează tocmai pe o asemenea perspectivă.

Toate cele create de Dumnezeu în zilele Facerii sunt sacre, curate, desăvârşite, întrucât păstrează nemaculat Verbul divin creator. Răul încă nu a intrat în lume. Relaţia dintre energiile dumnezeieşti şi materie este intimă, materia este vas neîntinat al cuvântului divin.

Abia după căderea lui Lucifer şi a oştirii sale (Lc 10, 18), o parte din universul creat pierde atributul sacralităţii şi se întunecă, căpătând aspecte malefice. Apare infernul - domeniu imaterial al îngerilor căzuţi. Raiul şi iadul există, aşadar, dinainte de facerea omului, iar primii paşi ai lui Adam prin Paradis se desfăşoară deja sub auspiciile unui univers dihotomic. Chiar Grădina lui Dumnezeu este invadată de Lucifer, în momentul ispitirii Protopărinţilor: şarpele, făptură din Rai, îi împrumută lui Lucifer trupul său: materia, chiar şi a Raiului, nu este imună la duhul răutăţii, nu mai e purtătoare neîndoielnică a sacralităţii!

În Zilele a II-a şi a III-a este organizat, prin segregări succesive, spaţiul fizic astronomic şi geografic: apar tăria cerului (sau materia subtilă) şi pământul, ca uscat, despărţit de apele mării (materia grea) şi, imediat, lumea vegetală.

Abia în ZIUA A IV-a, la crearea aştrilor şi a planetelor, apare lumina materială şi succesiunea anotimpurilor, adică ciclurile cosmice şi vegetale (Fc 1, 14-15). Acestea sunt ulterioare creării lumii vegetale, de care le desparte o Seară şi o Dimineaţă3.

Toate acestea se petrec înainte de apariţia răului în lume, prin căderea lui Lucifer, adică înainte de primul atac împotriva Iubirii lui Dumnezeu. Nu existau materie sau organism viu purtătoare ale duhului răutăţii. Nu existau fiinţe care să lupte împotriva lui Dumnezeu. Starea firească a întregii creaţii era de adorare a lui Dumnezeu, adică de mişcare, de înaintare pe direcţia iubirii divine.

Aşadar, materia corpusculară este creată şi suferă o primă organizare în primele trei Zile ale creaţiei. În Ziua a IV-a e creată lumina fizică, materia cea mai subtilă.

Aprofundând filozofia heideggeriană a existenţei („existenţă este tot ce stă în umbra verbului «a fi»"), Nichita Stănescu medita în poeziile sale asupra „modului de a fi" al pietrelor, pentru a descoperi miracolul existenţei în formele cele mai elementare ale materiei:

Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură, / oamenii - o emoţie copleşitoare... / Ei sunt nişte fructe plimbătoare / ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor, / soarele-i o piatră căzătoare, / oamenii-s o lină apăsare... / Sunt mişcare-adaugată la mişcare / şi lumina ce-o zăreşti, din soare!" (Laudă omului).

Sprijinindu-se pe vechi tradiţii sapienţiale, marele poet metafizic intuieşte prezenţa în materia anorganică a unora din atributele specifice viului: memorie şi capacitate de reacţie4 (adică de reflectare), adică un germene al fenomenului „con-ştiinţei" (care se pare că este mult mai general decât acela al vieţii biologice, definită prin capacitatea de reproducere). Pornind de la acelaşi Heidegger, poetul român intuieşte că germenii conştiinţei (în sensul cel mai larg al cuvântului) pleacă de la miracolul de a fi, de la primul „fiat!" al Verbului divin. Însăşi calitatea materiei (organice ori anorganice) de a fi în raza Ochiului Divin, de a se lăsa modelată de energiile Duhului Sfânt este un miracol al dia-logului, expresia cea mai elementară a miracolului existenţei. De altfel, tainele cele mai intime ale misticii creştine, consemnate de Evanghelii şi paterice, de icoane, dar şi de înţelepciunea populară vorbesc de acest lucru: „Veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta"5; Hristos ceartă vântul şi apele mării, care I se supun şi le pretinde acelaşi lucru ucenicilor Săi6. Iată starea dumnezeiască, originară a materiei: ea ascultă de Creatorul său şi de omul înduhovnicit, adică se supune sau răspunde cuvântului Celui care a creat-o şi a celui menit s-o păstorească7; nu este aceasta definiţia cea mai elementară a con-ştiinţei?

Toate celelalte exclamaţii în faţa formelor superioare ale vieţii pornesc de la acest simplu „miracol al pietrei".

 

Bibliografie

Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea I - Omilii la Hexaemeron, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986;

David Halliday, Robert Resnick, Fizica, vol. I - II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

 

1 Comunicare selectată la Congresul Internaţional „Defining Life, Person and Health", Teheran, Iran, 1-4 mai 2006 şi susţinută la şedinţa Asociaţiei de Dialog dintre Ştiinţă şi Religie din România din 31 august 2006. Versiunea de faţă este actualizată.

 

2 Sf. Vasile cel Mare nu se pronunţă asupra acestei probleme, fiind foarte circumspect în privinţa interpretărilor alegorice ale Creaţiei, care adesea au născut erezii. „Iar dacă cineva va spune că cerurile sunt puteri contemplative, iar tăria, puteri lucrătoare, ... să privim cuvintele lui ca pe nişte cuvinte plăcute, dar nu vom spune că sunt adevărate" (PSB nr. 17, vol. I, p. 108).

3 Sf. Vasile cel Mare dă o tâlcuire teologic-teleologică acestui fapt paradoxal pentru noi: plantele au fost create înaintea astrului zilei „ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui", Sfântul presupunând că viaţa vegetală se produce „de la sine" (cf. Sf. Vasile cel Mare, referitor la creşterea plantelor, ibid., p. 119).

4 Legea acţiunii şi reacţiunii din mecanica clasică o confirmă.

5Mt 17, 20. În icoane, geografia este înfăţişată ca ascultând de cuvântul lui Dumnezeu.

6Mt 8, 26.

7 Ceea ce-i lipseşte materiei anorganice, ne-vii sunt, evident, afectul şi voinţa proprie - aici rezidă, în definitiv, diferenţa dintre concepţia creştină şi cea magic-animistă asupra materiei.


 

ELENA DULGHERU