Autorul creionează în linii mari portretul înzestratului eseist N. Steinhardt, care a abordat în scrierile sale o tematică eterogenă, de la artă, la literatură, religie sau morală. La loc de cinste se situează Jurnalul fericirii, scriere memorialistică şi eseistică derivată din experienţa carcerală a autorului. Critica pe care o practică N. Steinhardt e una vitalistă, cu inserţii du trăiri sincere. Stilul eseului lui e structurat din perspectiva unei dualităţi funciare care pune în cumpănă, pe de o parte, aspiraţia spre frumos, cultul formelor apolinice, şi, pe de altă parte, sensibilitatea romantică, avânturile dionisiace spre cuprinderea vitalistă a culturii şi a naturii. Atuul scriiturii eseistice a lui N. Steinhardt e şi elementul său de vulnerabilitate: patosul, transformat uneori în retorism, conduce la o scriitură inflamată. Există în scrisul său tentaţia eticismului, a moralizării sfătoase. Textele cu caracter teologic ale lui N. Steinhardt se impun printr-o anumită austeritate a frazării, prin recursul la alegorie, simbol şi metaforă.

IULIAN BOLDEA