TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, 218 pag.


 

În istoria sa milenară, monahismul athonit a dăinuit şi s-a bucurat de o recunoaştere universală graţie şi contribuţiei româneşti, exprimată nu doar la nivelul unor consistente donaţii ci şi în registru duhovnicesc. Miile de călugări români care au populat în timp mănăstirile, schiturile, chiliile sau peşterile Sfântului Munte au făcut cinste neamului nostru şi dau seamă de un apetit sporit pentru sfinţenie. Ieromonahul Petroniu Tănase, egumenul schitului Prodromu - cel mai reprezentativ aşezământ românesc din Muntele Athos - a câştigat, în decursul a 30 de ani, o notorietate demnă de tot respectul, confirmând încă o dată bunul nume de care s-au învrednicit în acest loc nevoitorii români.

Părintele Petroniu s-a format ca monah în ţară. A deprins tainele vieţii călugăreşti la mănăstirile Neamţu, Sihăstria sau Slatina, toate în Moldova. Face parte din acea pleiadă de duhovnici cu un rol hotărâtor în consolidarea monahismului românesc din secolul XX. Împovărat de ani (e născut în 1914), e iubit şi apreciat ca un mare avă contemporan. Călugăr destoinic, concentrat în primul rând pe intensitatea luptei ascetice, Părintele Petroniu a manifestat de timpuriu şi înclinaţii intelectuale (e licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filosofie). A iubit şi preţuit cartea, încurajând lectura şi studiul teologiei. Este autorul unor minunate volume de eseuri duhovniceşti, publicate nu din raţiuni academice, mai mult sau mai puţin efemere, ci ca rod al experienţei proprii, de fiecare dată capabilă de un plus de cunoaştere. Ceea ce scrie lasă impresia unor îndelungate meditaţii, a unei decantări în stare să transmită un profund mesaj. „Chemarea Sfintei Ortodoxii" vine să întărească aceste aserţiuni.

Volumul de faţă reuneşte 24 de cuvântări, cele mai multe scrise cu ani în urmă, aduse acum la lumină şi oferite ca hrană sufletească cititorilor. Eseurile denotă aceeaşi preocupare pentru viaţa duhovnicească, reliefând rolul major al Ortodoxiei în actualitate. Discursul autorului revine recurent la funcţia profetică şi transfiguratoare a monahismului, în mod deosebit a celui athonit. Munte sfânt, Athosul se constituie ca topos teofanic, înscriindu-se, alături de Tabor şi Sinai, în „triada munţilor revelaţiilor dumnezeieşti"(p.36). În secolul XIV a contribuit decisiv la conturarea teologiei energiilor necreate, doctrină de o importanţă covârşitoare în dinamica mântuirii, izvorând nu atât din consideraţii teoretice cât din datul experienţei de zi cu zi a monahului. Părinţii aghioriţi îşi consacră timpul desăvârşirii lăuntrice, printr-o severă asceză, dublată permanent de comuniunea liturgică. Pocăinţa este preocuparea lor fundamentală, atitudine cu relevanţă euharistică: „omul de păcat se preface în om duhovnicesc"(p.77). Create astfel premisele sfinţirii „cosmosului lăuntric", putem să ne imaginăm metamorfoza întregii naturi. Unde vieţuiesc sfinţii totul e impregnat de har, firea muntelui se schimbă (p.28), Athosul se transformă în Tabor (p.29). Spaţiul profan face loc unei geografii sacre.

Deşi a avut perioade decadente, Sfântul Munte cunoaşte în prezent un reviriment de anvergură. Afluenţa către acest loc sporeşte constant, semn al unei intense dorinţe după mântuire. Există monahi tineri, fascinaţi de ambientul liturgic şi duhovnicesc al locului dar şi de harisma unor Părinţi de renume, care n-au lipsit nici chiar în vremurile cele mai aride din istoria acestui ţinut (p.44). Există o sete după modelul viu, ce nu poate fi ostoită de toate învăţăturile teoretice laolaltă. Tărâm al întâlnirii tuturor popoarelor ortodoxe, spaţiu al elitelor duhovniceşti, motivate de o aspiraţie nepotolită după Împărăţia de sus, Muntele Athos a dobândit un caracter de simbol. Părintele Petroniu ştie că lumea aşteaptă răspunsuri de la Sfântul Munte, că „menirea Athosului este de mare actualitate pentru Ortodoxie"(p.47). Mai mult, Ortodoxia însăşi se află în situaţia de a exercita o misiune profetică în lumea contemporană. Uzând de un discurs perimat (nu mai puţin adevărat însă), autorul volumului pune în antiteză Răsăritul şi Apusul, situate pe două poziţii spirituale opuse. După ce Răsăritul a făcut proba proba suferinţei şi a întunericului totalitar, iar Occidentul pe cea a plăcerii şi a prosperităţii materiale, revine acum Ortodoxiei, majoritară în Est, să înveţe lecţia istoriei, respectiv să nu guste pripit din deliciile consumismului şi, mai mult, să încerce producerea unui reviriment spiritual în Apus: chemarea Ortodoxiei - ne spune autorul - este aceea de „încreştinare şi înduhovnicire a Noii Europe"(p.16).

Averea Ortodoxiei, consideră Părintele Petroniu, este Sfântul Munte Athos, pe care monahii l-au pus sub ocrotirea Maicii Domnului. Mesajul atoniţilor este unul intransigent, poate incomod pentru lumea de astăzi, marcată profund de relativism şi secularism. Totuşi, aghioriţii ne fac conştienţi că în lipsa unei doctrine şi atitudini riguroase nu ajungem la puritatea unei vieţi creştine şi riscăm disoluţia în conglomeratul de curente spirituale şi ideologii sincretiste, atât de pregnant astăzi.

Ca monah, autorul nostru ţine să explice cititorului resorturile şi dezideratele vieţii călugăreşti. Începutul ei pleacă de la fuga de lume, „neînţeleasă de mulţi"(p.115); continuă cu „ascultarea monahicească" - un demers intenţionat de renunţare la voia proprie (p.125) pentru a dobândi libertatea în Hristos -, cu post (p.158) şi cu „liturghia pocăinţei", ţintind către o profundă metamorfoză interioară (p.77). Vechile rânduieli monahale şi întreaga literatură duhovnicească, pe vremuri scrieri greu accesibile, sunt astăzi la îndemâna tuturor (p.133). Edificarea şi zidirea sufletească depind doar de zelul individual. În baza acestor achiziţii, putem vorbi de o făptură nouă, recreată după chipul virtuţilor, cu pace în suflet (p.148) şi pătrunsă de iubire. Încredinţat de adevărul afirmaţiilor sale, Părintele Petroniu descrie mănăstirile (îndeosebi Muntele Athos) drept „cetăţile dragostei"(p. 89).

Paginile cărţii devin vii şi emoţionante prin câteva rememorări din tinereţe. Autorul ne oferă „aduceri aminte din vremea uceniciei monahiceşti de la Mânăstirea Neamţu" (p.203-212), cu relatări inedite despre Părintele Patriarh Teoctist, coleg de generaţie şi tovarăş de nevoinţă. Sunt evocate cu pioşenie mari personalităţi ale Bisericii noastre, cărora Părintele Petroniu le-a surprins alese însuşiri sufleteşti: patriarhii Nicodim Munteanu şi Justinian Marina şi mitropolitul Firmilian Marin.

Câteva eseuri sunt scrise într-o tentă eshatologică. Autorul analizează sensurile numărului 666 (obsesie pentru unele medii monastice) apreciind că numărul fiarei, pecetluirea, vânzarea şi cumpărarea (menţionate în Apocalipsă, cap. 13) trebuie înţelese simbolic, nu strict literar (p.144). Cu ani în urmă, prin mănăstiri exista o vagă nelinişte legată de sfârşitul lumii, preconizat să aibă loc în 1992, în urma unei viziuni a Sfântului Calinic de la Cernica. Părintele Petroniu tratează cu luciditate aceste evenimente, opinând că omul are contribuţia sa la fixarea acestei date terminus (p.170); în plus, starea în care se află lumea nu lasă impresia iminenţei sfârşitului (p. 175). Vedenia Sfântului Calinic e interpretată de autor în sensul încheierii erei comuniste. Totuşi, istoria va cunoaşte un sfârşit, „când cărţile se vor deschide"(p. 92), prilej pentru ieromonahul Petroniu Tănase să exprime una din cele mai originale idei ale volumului: „un gând frumos, o faptă bună, o rugăciune fierbinte, un gest binevoitor lasă urme pe fiecare din miliardele de cromozomi care alcătuiesc făptura omului: le schimbă, le înfrumuseţează... Concluzia? Noi înşine suntem Cartea şi tot noi cei ce scriem în carte"(pp.95-96). De aici tonul militant şi îndemnul de a ne transfigura fiinţa: „toate formele de viaţă ale omului trebuie înduhovnicite, căci toate se înscriu în Cartea vieţii lui. Monahul, spune Sf.Efrem, trebuie să-şi călugărească nu numai haina, ci şi mersul, şi privirea, şi limba şi mintea"(p.97). E filosofia căreia Părintele Petroniu i-a închinat întreaga lui existenţă.

 

 


 

CĂTĂLIN PĂLIMARU