TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Românii şi Muntele Athos, culegere de studii şi articole, alcătuită de Prof. Gheorghe Vasilescu şi Ignatie Monahul, Ed. Lucman, Bucureşti, 2007, vol. I, 807 p., vol. II, 723 p.


 

Problematica Muntelui Athos, aferentă unui parcurs istoric deja milenar, constituie un vast capitol al tradiţiei şi spiritualităţii ortodoxe, şi reprezintă în continuare un câmp deschis şi bogat încă în date inedite pentru cei animaţi de pasiunea cercetării. În tomuri întregi au fost expuse istoria, arta, muzica, heraldica, dezbaterea de idei, hagiografia şi viaţa duhovnicească a acestui loc sfânt, fără a le epuiza. Mai mult, complexitatea studierii acestui fenomen cultural şi spiritual se amplifică pe măsură ce aprofundăm relaţia Sfântului Munte cu istoria popoarelor care l-au ocrotit şi s-au hrănit din spiritualitatea lui.

Relaţia românilor cu Muntele Athos rămâne o componentă esenţială în devenirea neamului nostru. El a constituit şi subiectul unei lucrări de sinteză întocmită în două volume de Prof. Gheorghe Vasilescu şi Ignatie Monahul pe baza unor studii, cercetări, eseuri sau însemnări de călătorie publicate de-a lungul timpului în literatura noastră teologică. Cele două volume (însumând la un loc 1530 de pagini) sunt de fapt o extindere şi o îmbogăţire a cărţii Românii şi Muntele Athos realizată de aceeaşi editori şi publicată în 2002 la Editura Paralela 45. Ambele ediţii au aceeaşi structură tematică, dispusă după cum urmează: I. Muntele Athos (1. Descriere; 2. Istorie; 3. Monahismul; 4. Rolul Athosului în Ortodoxie; 5. Autonomia Sfântului Munte), II. Legăturile istorice ale românilor cu Muntele Athos (1. Aspecte generale; 2. Influenţa Athosului în Ţările Române; 3. Ctitorii româneşti la Athos; 4. Danii româneşti la Athos; 5. Închinări de mănăstiri pământene), III. Pelerini români la Athos, IV. Monahi români trăitori la Sfântul Munte, V. Schitul românesc Prodromu. Mai remarcăm prefaţa semnată de IPS Serafim Joantă, postfaţa aparţinând profesorului Gh. Vasilescu si Adenda (o sumă de citate din opera unor personalităţi ale lumii creştine, preocupaţi intens sau ocazional cu această temă) întocmită de monahul Ignatie.

Volumele semnalate aici includ contribuţiile unor autori importanţi ai teologiei şi culturii româneşti, de la istorici (Marcu Beza, Nicolae Iorga, Virgil Cândea, Petre Năsturel, Alexandru Elian, Teodor Bodogae) şi teologi (Liviu Stan, Grigore T. Marcu, Ene Branişte, Petru Rezuş, Nicolae Mladin), până la scriitori din lumea monahală (Veniamin Pocitan, Macarie Simonopetritul, Ioanichie Bălan sau Petroniu Tănase). Ei şi mulţi alţii expun de-a lungul mai multor pagini - cele mai multe dense în informaţii şi riguros ştiinţifice, unele inedite prin datele furnizate, altele încântătoare prin stil sau prin savoarea descrierilor - propria perspectivă asupra Muntelui Athos.

Sfântul Munte, ca republică monahală, s-a întemeiat şi ulterior dezvoltat prin aportul generos al împăraţilor, ţarilor, cnejilor, domnilor sau jupanilor din întreaga oikoumene ortodoxă. Profilul lui, configurat prin contribuţia tuturor popoarelor ortodoxe, exprimă miezul spiritualităţii şi tradiţiei bizantine, fapt confirmat mai ales după căderea Constantinopolului în 1453. Aici se vor conserva o mare parte din nestematele ortodoxiei, risipite până atunci pe tot cuprinsul imperiului bizantin. Graţie, mai apoi, daniilor venite din Principatele Române şi Rusia, Muntele Athos ajunge deţinătorul unui tezaur de inestimabilă valoare. Dacă luăm în discuţie doar mulţimea manuscriselor (unele încă necercetate), putem considera acest loc un adevărat muzeu, o terra mirabilis, ceea ce-l face pe Vaniamin Pocitan să afirme: „Muntele Athos este tezaurul cel mai preţios de cărţi vechi, manuscrise şi obiecte de artă din întreaga Biserică" (I, p. 286).

Loc al unor impresionante frumuseţi naturale (veritabil paradis terestru, descris de călători în culori foarte vii), Muntele Athos e deopotrivă un rai duhovnicesc, un topos al consacrării, un munte sfânt. El s-a sfinţit prin rugăciunea şi lacrimile multor părinţi teofori, unii foarte cunoscuţi (Petru Athonitul, Athanasie Athonitul, Maxim Cavsocalivitul, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul), cei mai mulţi însă rămaşi anonimi. Tot la Muntele Athos dobândeşte concreteţe şi se defineşte apoi coerent isihasmul (I, p. 289), emblema spiritualităţii ortodoxe. Experienţa athonită se va răspândi în întreg răsăritul, dând naştere unor autentice înnoiri spirituale: în Rusia, Sf. Antonie, călugăr de la Esfigmenu, întemeiază Lavra Pecerska; în Serbia, Sf. Sava Nemania devine simbol naţional; în Bulgaria se remarcă activitatea Sfântului Teodosie de Târnovo ş.a.m.d. În Ţările Române, relaţia cu Athosul va dura sute de ani. Duhovniceşte, poporul român se va bucura de influenţa binefăcătoare a sfinţilor Nicodim de la Tismana, Vasile de la Poiana Mărului, Paisie Velicikovski, Gheorghe de la Cernica, pentru a-i aminti doar pe câţiva dintre exponenţii monahismului românesc, cu stagii aghiorite. În Sfântul Munte îşi vor justifica legitimitatea două tipuri de vieţuire monahală: cel idioritmic (iniţial propriu isihaştilor, ulterior o formă decadentă a monahismului athonit) şi cel chinovial (instituit ca normă de Sf. Athanasie Athonitul), între cele două existând o „relaţie dialectică pe tot parcursul istoriei Muntelui Athos" (I, p. 276). Monahismul românesc va deveni unul preponderent chinovial.

Dovezi ale relaţiilor româno-athonite sunt atestate încă de pe vremea voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364). Însă, în mod deosebit după căderea imperiului bizantin, patronii spirituali ai întregului Orient devin românii şi ruşii. Fiecare colţ al Muntelui Athos poartă amprenta domnitorilor români. Generozitatea acestora a fost surprinsă de Porfirie Uspenski într-o afirmaţie devenită celebră. Felurimea darurilor demonstrează interesul şi purtarea de grijă manifestate faţă de acest loc sfânt: „Daniile se făcea în bani, în cărţi şi obiecte de cult, în construcţii şi reparaţii de clădiri, de pictură, în ridicări de bolniţe, de turnuri de pază ori de aprovizionare, spre a nu mai vorbi de închinări de mănăstiri şi de biserici, ori de dăruiri de moşii de la noi din ţară, cu tot ce se înţelegea prin acestea: biserici, pământ, case, păduri, lacuri, livezi, vii, mori, prăvălii şi alte dependinţe" (I, p. 447). Vom întâlni frecvent în Sfântul Munte inscripţii, tablouri votive, diferite obiecte de artă sau manuscrise purtând numele unor voievozi precum: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu în Moldova sau Vladislav I, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu în Muntenia, fireşte alături de aceştia mulţi alţii, şi nu doar domni, ci şi domniţe, jupâniţe sau boieroaice (I, p. 437).

Abundenţa acestor mărturii contrastează flagrant cu modul în care românii sunt reprezentaţi la Muntele Athos. Din cele 20 de mănăstiri, românii nu deţin niciuna (prin urmare nu sunt reprezentaţi în Chinotită - forul suprem de conducere al Sfântului Munte), deşi Ştefan cel Mare numea m-rea Zografu „a noastră mănăstire" (I, p. 340), m-rea Cutlumuş era cunoscută ca „lavra cea mare a Ţării Româneşti" (I, p. 438), ca să nu amintim de alte mănăstiri refăcute de români aproape din temelii. Uluitor şi enigmatic rămâne cazul mănăstirii Esfigmenu, propusă mitropolitului Veniamin Costachi spre a deveni „lavră a Ţării Moldovei" în anul 1805. Autorităţile de la Iaşi au refuzat această propunere generoasă (cazul este analizat cu atenţie de reputatul istoric Alexandru Elian - Biserica Moldovei şi Muntele Athos la începutul secolului 19, vol I, pp. 480-494). Pentru români, cea mai însemnată ctitorie aghiorită rămâne Schitul Prodromu. Istoria înfiinţării lui, situaţia manuscriselor, celebra icoană nefăcută de mână, viaţa duhovnicească constituie teme pentru ultima parte a volumului II (pp. 396-572).

Relaţia Principatelor Române cu Muntele Athos a fost reciprocă, influenţa culturală şi teologică circulând în ambele direcţii. Cert este că poporul român contribuie nu doar la restaurarea lui materială, ci şi la îmbogăţirea lui spirituală. E o constatare făcută şi de Pr. Ioan Moldoveanu: „românii au fost prezenţi şi s-au manifestat nu numai prin bogate danii timp de patru secole, ci au fost şi rămân prezenţi duhovniceşte, adică printr-o viaţă aleasă în Muntele Athos" (II, p. 298). La 1863, prin iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se produce secularizarea averilor mănăstireşti. Fenomenul închinării de mănăstiri, biserici sau alte posesiuni către locurile sfinte ia sfârşit. Măsura a venit ca urmare a situaţiei precare prin care trecea ţara. De acum, actele de binefacere către Sfântul Munte vor avea un caracter particular şi se vor îndrepta preponderent către schitul Prodromu (chestiunea secularizării face obiectul unui studiu semnat de Pr. Marin Popescu-Spineni, vol. I, pp. 759-796).

Cele două volume constituie un material valoros pentru cei preocupaţi de problematica Muntelui Athos. Istoria şi tradiţia acestui loc sfânt trebuie abordate nu doar ştiinţific, ci şi prin ochii credinţei. E concluzia la care ajunge şi Pr. Teodor Bodogae, încă un nume de referinţă pe acest subiect: „Sfântul Munte trebuie să rămână nu numai arhivă de material istoric, ci, întâi de toate, arhivă vie de credinţă şi de iubire întreolaltă şi pildă de tensiune spre o viaţă morală cât mai îmbunătăţită" (I, p. 453).

Cătălin Pălimaru

 


 

CĂTĂLIN PĂLIMARU