TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Arta Muntelui Athos. Şcoala cretană


 

Arta Muntelui Athos. Şcoala cretană1

 

 

 

 

 

Panagiotis K. Hristou

 

 

 

 

Imediat după căderea Constantinopolului, lipseşte pentru aproximativ şaizeci de ani orice fel de lucrare iconografică în Sfântul Munte. Când pictura reapare în al doilea deceniu al secolului XVI, sau puţin mai târziu, ea are o formă diferită. Încă de la prima ei reapariţie prezintă elemente ale aşa-zisei şcoli cretane, care este o iradiere a gândirii isihaste.

Constantinopolul a fost întotdeauna focarul care a răspândit continuu forme şi idei artistice spre alte centre ale spaţiului grec care au dezvoltat tendinţele locale. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, sub influenţele acestui focar, s-a configurat stilul macedonean, mai uman, mai vivace, mai dramatic decât altele şi care a împodobit Athosul cu cele mai minunate opere, cu adevărat de cea mai bună calitate artistică.

Desigur, acest mod specific de exprimare artistică a fost considerat pentru o scurtă perioadă de timp exagerat de lumesc de către isihaşti, care înfruntau cu neîncredere manifestările artistice de tip renascentist; acest fapt a dus la stoparea evoluţiei lui. O reacţie împotriva acestui stil trebuie să fi apărut chiar în Sfântul Munte, fapt ce a condus la abandonarea lui. Avem mărturii indirecte ale acestui fenomen. Antiisihaştii, îndeosebi Nichifor Gregoras, le atribuie insistent isihaştilor acuza de iconoclaşti. În mod cert, i-au acuzat mai mult că ar fi mesalieni, şi desigur, ca mesalieni, ei trebuiau să fie în mod necesar şi iconoclaşti. Această argumentare rămâne fără temei, atâta timp cât acuza de mesalianism atribuită isihaştilor este nefondată. Cu toate acestea, insistenţa lui Gregoras pe tema iconomahiei trebuie să ne atragă atenţia2. Lăsând la o parte aspectul teoretic al acuzaţiei - adică faptul că isihaştii ca mesalieni trebuie să fie iconomahi -, Gregoras prezintă şi anumite manifestări iconoclaste. În Primele Antieretice (Pr?toi Antierr?tikoi)3 afirmă că va relata „despre Iosif din Creta şi Gheorghe din Larissa... şi despre Moise pictorul şi David şi Iov şi Isaac", bărbaţi consideraţi de autor nelegiuiţi şi respingători, ucenici ai lui Grigorie Palama, care au fost condamnaţi de către Synaxa athonită întrunită în 1345 la ordinul patriarhului antiisihast Ioan Calecas. Gregoras spune printre altele despre aceştia, pe baza actului synaxei athonite: „nimicind pe furiş cele sfinte, au ars icoane".

În lipsa altor mărturii despre asemenea fapte, putem pune la îndoială exactitatea acestei informaţii, cu atât mai mult cu cât printre cei şase bărbaţi pomeniţi nominal unul era pictor. Ce fel de pictor să fi fost acesta, Moise, care să fi distrus icoane? Din acest motiv, trebuie să dăm o altă explicaţie lucrurilor. Modalitatea de expresie artistică a şcolii macedonene în care domina fiziologicul, cu insistenţa ei pe mişcările umane, nu-i putea satisface pe isihaşti, pentru care lumina dumnezeiască a învăluit factorul uman. Pentru isihaşti avea importanţă revărsarea razelor dumnezeieşti peste feţele oarecum nelumeşti ale celor reprezentaţi în icoane. Plecând de la aceste presupoziţii, este posibil să fi existat isihaşti care să fi respins anumite icoane şi care să fi căutat noi modalităţi artistice; şi este posibil ca pictorul Moise de la Sfântul Munte să fi fost cel care a introdus această nouă modalitate de expresie artistică.

Rămăşiţele frescelor din Mănăstirea Pantocrator şi din Mănăstirea Sfântul Pavel arată pătrunderea treptată a duhului isihast în artă, prin căutarea luminii sfinte în întuneric, în norul vederii luminii dumnezeieşti şi al isihiei. Însă şi mai evidentă este această tranziţie atonită interioară în reprezentarea Adormirii Maicii Domnului, situată deasupra uşii Protatonului, care conduce din nartică în biserica centrală şi care datează din 1512, ca şi în frescele paraclisului Sfântului Ioan Botezătorul situat deasupra narticei Protatonului care datează din 1526. Reprezentările acestor două spaţii arată trecerea de la modalitatea artistică macedoneană la cea isihastă, cretană.

Însă trecerea pare a se fi întregit tot în Constantinopol, unde a fost întotdeauna punctul de plecare al noilor curente. Din corpul artei înfloritoare a epocii paleologilor au pornit, în cea de-a doua jumătate a secolului XIV, curente în toate direcţiile. Unul dintre aceste curente s-a îndreptat spre nord odată cu reprezentantul lui, Teofan Grecul, care s-a stabilit în Rusia în timpul anilor când era Patriarh al Bisericii Ruse Filotei, pentru a sădi acolo idealul isihast sub forma artei. Un alt curent se îndreaptă în aceeaşi perioadă spre Mistra, care se manifestă în frescele de la bisericile Perivlepto şi Pandanissa, spre sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV. Cel de-al treilea curent s-a îndreptat lent spre Creta, probabil odată cu figurile teologice marcante care au vizitat insula, cum ar fi Iosif Vriennios, sau care s-au stabilit definitiv în acel loc. Acolo, acest curent s-a format în ceea ce s-a numit „şcoala cretană" a picturii postbizantine, spre sfârşitul secolului XV.

Această artă a rămas fidelă idealului bizantin fără a se sprijini pe vitalitate. Reprezentanţii ei, în locul jocului de lumini şi umbre sau al clar-obscurului şi al perspectivei, sunt atenţi în mod special la conturul morfologic, oferind reprezentărilor o mişcare reţinută, calm, interiorizare amestecată cu simplitate generoasă şi bunăvoinţă. Aceste caracteristici, împreună cu păstrarea culorilor umbroase şi a schiţelor întunecate, întrerupte adesea numai de puţine linii luminoase în zonele proeminente, mărturisesc că este vorba despre o artă care exprimă tendinţe isihaste şi ascetice. Artiştii nu îşi prezintă temele în centuri de scene neseparate, aşa cum este adesea cazul celor din şcoala macedoneană, ci în cadre separate de benzi roşii. Sunt în mod clar influenţaţi de arta miniaturilor şi a icoanelor mobile, şi uneori chiar de arta gravurilor (calcografiilor) occidentale.

Şcoala cretană a devenit cunoscută la Sfântul Munte cu acest nume în anul 1535, odată cu Teofan, însă în mod anonim încă mai devreme, odată cu frescele trapezei (sălii de mese) a Mănăstirii Marea Lavră. Acestei capodopere nu i se ştiu nici autorul, nici datarea exactă. În reprezentarea care există deasupra intrării în trapeză apare în exterior, alături de Maica Domnului şi între cei doi Sfinţi Teodor, cei doi vechi ctitori oficiali ai mănăstirii, mitropolitul Ghenadie al Serresului care ţine în mâini o reprezentare a trapezei, iar alături de el există epigraful: „Preasfinţitul şi preacinstitul Mitropolit Ghenadie al Serresului şi ctitor al acestei sfinte trapeze". Acest epigraf nu poartă nicio datare, însă tradiţia, aşa cum este menţionat şi în locul de închinare (proskyn?tareio) din Marea Lavră, îl atestă ca datând din 1512: „Preasfinţitul Mitropolit al Serresului Ghenadie a înnoit anul acesta întregul ei (al trapezei) acoperiş, cu materiale noi, cu lemn uscat şi neputrezit, şi a pictat-o cu o frescă minunată. Afară, la poarta trapezei, este pictat Preasfinţia Sa"4.

Opinia referitoare la datarea în anul 1512 a frescei din trapeză au acceptat-o toţi criticii mai vechi, cu excepţia lui Uspensky. Însă, în ultimele decenii, A. Xingopoulos şi M. Hagidachis au respins această datare şi i-au atribuit lui Teofan frescele, situând făurirea lor în perioada dintre 1527 şi 1535. Profesorul K. Kalokiris a revenit la datarea mai veche, în 1512. Ea rămâne însă o chestiune neelucidată, care nu şi-a găsit încă răspunsul. Este vorba deopotrivă despre datarea lui Ghenadie ca mitropolit al Serresului. Conform istoricului Sp. Papageorgiou, Ghenadie a păstorit la Serres din 1517 până în 1537, astfel încât această problemă rămâne deschisă.

Autorul frescelor din trapeză rămâne anonim, dar este cu siguranţă un rod al stilului cretan puternic influenţat de şcoala macedoneană.

Pereţii trapezei, care este în formă de cruce, sunt separaţi pe verticală în trei şiruri de reprezentări. În pavilionul din partea apuseană este pictată Cina cea de Taină, în care Hristos şade înclinat, având în faţa Lui o masă mare întinsă, Ioan se apleacă pe pieptul Lui, iar ceilalţi Apostoli îl urmăresc cu nelinişte pe Iuda care se avântă cu amândouă mâinile spre farfuria care are în ea un peşte, simbol al lui Hristos conform vechiului acrostih (în limba greacă primele litere ale cuvintelor Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul -?ησο?ς Χριστ?ς Θεο? Υ??ς Σωτ?ρ - formează împreună cuvântul care are semnificaţia p e ş t e [gr. ?ΧΘΥΣ, ? ?χθ?ς]). Sub această reprezentare se află cei trei sfinţi ale căror nume sunt strâns legate de liturghie. Însă, în loc de Atanasie, este reprezentat aici marele isihast Grigorie Palama. În absidele laterale de dimensiuni mai mici sunt pictate cele două prototipuri ale asceţilor, de-a dreapta Maica Domnului care-l ţine pe Iisus Hristos la piept, iar la stânga Ioan Botezătorul, înfricoşător la faţă.

În partea de răsărit e înfăţişată marea compoziţie a Judecăţii de Apoi care include fericirea raiului şi iadul înspăimântător. Iisus Pantocrator şade pe tronul slavei, iar dedesupt stau cei doisprezece Apostoli, judecători ai celor vii şi ai celor morţi. Este cea mai mare reprezentare de acest fel.

În absida din nord se distinge drumul spre cer reprezentat de scară, pe care ascetul urcă înconjurat de mii de primejdii, o alegorie a mersului ascetului între virtute şi rău. În dreapta acestei reprezentări urmează alegoria morţii înarmate cu o seceră gigantică, în timp ce îngeri şi diavoli conduc sufletele celor aleşi şi a celor osândiţi în mod corespunzător la locurile care li se cuvin. Avva Sisoe se consacră meditării la moarte în faţa unui mormânt. Este vorba despre mormântul împăratului Alexandru cel Mare, care nu mai este decât o grămăjoară de oase. Dinamismul scenei este intensificat de celebrele cuvinte ale pentastihului:

Privindu-te, mormântule, mă înfricoşez de vederea ta

Şi vărs lacrimi din străfundurile inimii,

Mintea ia folos de la judecata de obşte.

Cum trebuie să trec de acest sfârşit?

Ah, ah, moarte, cine poate scăpa de tine?

Cel dintâi mare învăţător al şcolii cretane de pictură din Athos a fost Teofan5. Născut într-un loc necunoscut din Creta în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, a apărut pentru prima dată ca pictor la Mănăstirea Sfântul Nicolae de la Meteora în 1527, unde a realizat minunatele fresce ale bisericii principale. Era deja văduv şi monah.

Conform informaţiilor existente, prima lucrare a lui la Athos a fost fresca bisericii principale din Mănăstirea Marea Lavră, care a fost realizată în 1535, aşa cum atestă inscripţia din registul inferior. Ultima mărturie a activităţii sale la Sfântul Munte este inscripţia din biserica principală a Mănăstirii Stavronikita, pe care a pictat-o în 15466. Luând ca reper aceste date, el a rămas la Sfântul Munte pentru aproximativ 12 ani, însă este posibil ca acest interval să fi fost mult mai mare. A murit în anul 1559 la Heraclio, în Creta.

Teofan nu este doar un important pictor, „preaminunat şi neîntrecut", aşa cum îl caracterizează Macarie Trigonis7, ci şi un dascăl înzestrat. A lucrat peste tot în echipă şi a făcut celebri o mulţime de ucenici care i-au continuat opera la Sfântul Munte şi în alte locuri. Doi dintre ei erau chiar fiii lui naturali, monahi şi ei ca tatăl lor Simeon care a lucrat la Athos şi Neofit care a pictat fresca Catedralei din Kalambaka (Peloponez). În sensul larg al cuvântului pot fi consideraţi ucenici ai lui: Zorzis, Antonie, şi de asemenea tebanul Francos Katelanul, şi alţii care au rămas anonimi.

O sumedenie de mărturii scrise şi inscripţia de pe fresca bisericii mari a Marii Lavre dovedesc faptul că această pictură a fost realizată de către Teofan în anul 1535. Tehnica folosită la această frescă este aceeaşi cu cea aplicată câţiva ani mai devreme în biserica Mănăstirii Sfântul Nicolae din Meteora, singura deosebire fiind aceea că, în al doilea caz, posibilităţile oferite de dimensiunile mult mai mari ale suprafeţelor i-au permis să se desfăşoare cu mai multă uşurinţă în realizarea unor compoziţii mai personale şi mai bogate, făcând dovada întregii forţe a artei lui consacrate. Dezavuând perspectiva şi jocul de lumini şi umbre al clar-obscurului, ca de altfel întreaga şcoală cretană, cu toate că le cunoaşte, acordă atenţie îndeosebi conturului morfologic cu linii umbroase ale figurilor, pentru a conferi persoanelor înfăţişate mişcare reţinută, calm şi interiorizare.

Biserica principală a Mănăstirii Marea Lavră a fost, se pare, prototipul arhitectonic al celorlalte biserici ale mănăstirilor din Athos, însă a fost şi modelul dispunerii picturii murale pentru toate celelalte biserici pictate ulterior în Sfântul Munte şi în afara lui. Scenele Praznicelor Împărăteşti sunt pictate pe arcade şi în absidele laterale în funcţie de forma lor. Este remarcabilă scena Răstignirii, desfăşurată în brâul de sus al absidei nordice a naosului, de unde străluceşte trupul luminos al lui Hristos cu faţa alungită, în timp ce un grup de oameni (soldaţii, iudeii etc.) se mişcă în avanscenă. Imaginea Pogorârii de pe Cruce redă durerea profundă şi emoţia femeilor şi a ucenicilor prezenţi la acest eveniment. În acelaşi mod este exprimată durerea celor care participă la înmormântare în scena Adormirii Maicii Domnului. Figurile ierarhilor şi ale asceţilor înfăţişaţi în brâul cu sfinţi exprimă adâncimea duhovnicească, aşa cum se poate observa din reprezentările Sfinţilor Ambrozie, Ioan Postitorul, Eftimie şi Sava etc.

A fost remarcat faptul că Teofan împrumută ici şi colo elemente expresive din arta occidentală a epocii, ajunse în spaţiul elen îndeosebi prin intermediul gravurilor. Aceste împrumuturi sunt foarte puţine şi este remarcabil că artistul aplică cu mare uşurinţă aceste împrumuturi, pe care le include în cadrele stilului său şi pe care le îmbracă în veşmântul artei ortodoxe.

Frescele realizate de Teofan în colaborare cu fiul său Simeon la Mănăstirea Stavronikita, la puţin timp după construcţia ei în 1546, s-au deteriorat în cea mai mare parte în urma restaurărilor ei ulterioare. Cele rămase intacte pun în valoare apogeul artei lui Teofan. Domină şi în aceste fresce caracteristicile principale ale stilului său, însă imboldul său ascetic atinge punctul culminant odată cu extrem de limitata suprafaţă a trupului luminos.

Într-o secţiune a trapezei mănăstirii există fresce vechi curăţate de curând. Deoarece pot fi distinse la acestea trăsăturile artei lui Teofan, mulţi consideră că şi acestea sunt opera lui, cu toate că lipseşte semnătura artistului. Mai probabil este ca, atunci când Teofan împreună cu fiul său lucrau la mănăstire, o parte din echipa lui să fi realizat şi pictarea trepezei sub directa îndrumare a lui, iar conform obiceiului nu a fost scris numele vreunui autor.

În lungul răstimp al şederii sale la Athos, între doisprezece şi douăzeci şi cinci de ani, Teofan trebuie să fi realizat şi numeroase alte lucrări, despre care nu avem date clare. Este mare numărul picturilor realizate în perioada prezenţei sale la Athos (cel puţin între 1535-1547). Dintre acestea unele au dispărut, iar altele au rămas necunoscute. Dintre cele salvate, multe care prezintă un stil asemănător cu cel specific lui pot proveni fie direct din pensula sa, fie din cea a ucenicilor lui.

Pe patru monumente, frescele atestate au dispărut: în biserica Mănăstirii Kostamonitu, a doua în ordine cronologică (1540), care s-a distrus la sfârşitul secolului al XVI-lea, în trapeza mănăstirii Filotheu (1540), care a ars în anul 1871, biserica Sfântul Ioan Teologul din chilia Sfântul Procopie (1537), în paraclisul Adormirii Maicii Domnului a bisericii Mănăstirii Pantocrator (1538).

În alte locuri se păstrează însă lucrări anonime. Primele cronologic sunt frescele de la Molybokklisias, chilie de lângă Karies a Mănăstirii Hilandar, care au fost realizate în 1536. Se îmbină în această lucrare figurile lui Panselinos cu tehnica lui Teofan, ceea ce duce la concluzia că au fost realizate de un pictor athonit iniţiat în tainele modalităţilor de expresie ale şcolii cretane. Frescele bisericii Mănăstirii Kutlumuşi au fost realizate în 1549, imediat după reconstrucţia ei, însă în cea mai mare parte a lor reprezentările au fost repictate. Din tehnica celor rămase intacte, datorită faptului că se aflau foarte sus, ca şi din tematica picturală rezultă că pictorul necunoscut aparţinea şcolii cretane.

Bisericuţa veche a Mănăstirii Xenofont e împodobită cu fresce ale pictorului Antonie Cretanul, în anul 1545, însă au fost repictate în mod nefericit în anul 1902. Unele reprezentări dau dovada unei inspiraţii artistice de înaltă calitate şi prezintă destul de multă originalitate. Icoana de pe lintoul bisericii, care-l reprezintă pe Hristos copil cu o cruce în mână şi cu un înger alături, se aseamănă cu reprezentarea realizată de Panselinos la Protaton. Răstignirea prezintă o înfăţişare rară a soarelui şi a luni acoperite cu un văl transparent care semnifică întunericul care a cuprins lumea între ceasul al şaselea şi al nouălea. În reprezentarea Doamnei Îngerilor este înfăţişată Maica Domnului cu pruncul în braţe şi cu doi îngeri de-o parte şi de alta, înveşmântaţi în straie ale curţii bizantine. Naşterea Domnului cuprinde înfăţişarea unei stele cu şase raze, dintre care trei sunt îndreptate spre Hristos Cel Născut, iar celelalte trei se îndreaptă spre Hristos Cel Botezat din scena alăturată. În interiorul absidei altarului, în spatele micului iconostas, se păstrează reprezentarea Maicii Domnului rugătoarea, care poartă dedicaţia: „Mijloceşte pentru Antonie, robul tău, pomeneşte şi pe pictorul tău". Aceste fresce, precum şi altele din altar şi din biserica principală, au pierdut din prospeţime şi din har datorită repictării căreia i-au scăpat doar puţine porţiuni.

Nartexul şi pridvorul au fost pictate puţin mai târziu, în 1564, „de mâna lui Teofan", persoană diferită de cea a pictorului cretan, cel care murise, de altfel, în urmă cu vreo cincizeci de ani. Şi aceste fresce sunt realizate în stil cretan, însă au fost deformate datorită repictării.

Un alt pictor cretan, Zorzis, care a pictat biserica Mănăstirii Dionisiu, urmează în general tehnica lui Teofan şi a fost probabil ucenicul lui. Printre cele mai valoroase dintre reprezentările lui se numără Pantocratorul, Platytera, Naşterea Domnului, Pogorârea de pe Cruce, Învierea Domnului, Adormirea Maicii Domnului. S-a remarcat faptul că acesta foloseşte uneori elemente ale tehnicii italiene pe care le aplică stilului său. Dovedeşte însă suficientă independenţă în lucrările sale; redă veşmintele într-o formă mai mult schiţată şi conturată, însă atribuie figurilor mai multă luminozitate şi mişcare decât Teofan.

În paraclisul Sfântul Nicolae încadrat în biserica Marii Lavre există fresce la fel de valoroase ca cele ale lui Teofan din biserică. Au fost realizate de către tebanul Franco Katelano care, aşa cum se ştie azi, a pictat anterior biserica Mănăstirii Varlaam de la Meteora. Chiar dacă nu pare să fi fost ucenicul lui Teofan, prezintă multe dintre caracteristicile modului de a picta al lui Teofan. Deşi a fost influenţat sub diferite aspecte de şcoala cretană, cum ar fi vechile modele ale stilului macedonean, a căutat să asocieze o mare doză de pragmatism schematizării cretane. De altfel, a fost influenţat mai mult de modele occidentale. În paraclis a transferat cele mai multe dintre frescele bisericii de la Varlaam, dintre care cele mai valoroase sunt reprezentările Naşterii, a Schimbării la Faţă, a Intrării în Ierusalim. În scena Schimbării la Faţă îi înfăţişează în colţurile de sus pe Moise şi pe Ilie venind pe Muntele Tabor pe nori sprijiniţi de îngeri, după modelul lui Rafael. Şi reprezentarea Maicii Domnului este de tip occidental în scena Naşterii, îngenunchiată lângă iesle, cu mâinile încrucişate la piept. În reprezentarea fiecărui chip în parte a fost mult mai conservator.

Puţin mai devreme, în 1555, s-au realizat frescele paraclisului Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care au rămas intacte şi care sunt dintre cele mai distinse, caracterizate de claritate şi fineţe, fără a scăpa din limitele asceticii cretane. De o expresie rară este reprezentarea îmbrăţişării dintre Apostolii Petru şi Pavel, precum şi scenele Praznicelor Împărăteşti. Au fost realizate probabil de către persoane care l-au cunoscut pe artistul Franco Katelano, chiar dacă acesta nu pare să fi venit încă la Athos. Faimosul Konstantinos Simonidis, vrând să le prezinte mai vechi, a deformat pe 1555 în 1423.

Frescele de excepţie ale încăpătorii biserici a Mănăstirii Dochiariou constituie cea mai completă compoziţie picturală a Sfântului Munte. Au fost realizate în 1568 de către un pictor necunoscut, însă au fost repictate în 1855 într-un mod atât de nefericit, încât abia permit distingerea vechilor reprezentări, cu toate că dispunerea lor nu este deloc schimbată. Autorul lor a preluat elemente ale artei lui Teofan, Katelan, şi mai ales a lui Zorzis, al cărui ucenic este într-un anumit fel. Culorile acestor fresce sunt oricum mai luminoase în exonartex, unde n-au fost afectate de repictare, şi se armonizează cu luminozitatea bisericii. Tot aici sunt prezentate Cea de-a Doua Venire a lui Hristos, intrarea drepţilor în rai şi a păcătoşilor în iad. Este impresionantă oferirea creaţiei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. În esonartex sunt pictaţi binefăcătorii Mănăstirii, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi soţia lui Ruxandra împreună cu cei trei fii ai lor, se pare că într-un mod asemănător celui din icoana de la Mănăstrirea Slatina din Moldova, ceea ce înseamnă că artistul fie a vizitat în acest scop Moldova, fie a avut în mâini o imagine portabilă a domnului şi a familiei sale. Printre alte scene, demne de menţionat, se numără numirea animalelor în rai, Arborele lui Iesei în nartex, şi marea reprezentare Deisis.

 

Traducere din neogreacă de Florin-Cătălin GHIŢ

 

1 Acest text reprezintă un fragment din cartea lui Panagiotis Hristou Sfântul Munte. Republica Athonită - Istorie, artă, viaţă (To Agion Horos. Athonik? politeia - Historia, techn?, z??), Ekdoseis Epopteia, Atena, 1987, pp. 408-414.

2 A se vedea Primele Antieretice (Pr?toi Antierr?tikoi), (ed.) Beyer 2, 5, 13-15, şi Istoria 19, 3, Bonn, pp. 94o-943 ş.a.

3 1, 2, 1-2 ( = Istoria 14, 7 Bonn II, pp. 718 ş.u.)

4 Cf. A. Xingopoulos, Schiţă, pp. 103-109, şi M. Hagidachis, „Pictorul Teofan Sterlitzas", Nea Estia (Sfântul Munte) 1963, pp. 222 ş.a.

5 Despre opera sa, a se vedea studiile în greacă ale profesorului K. Kalokirou, „Teofan" în Enciclopedia etică şi religioasă (în greacă) 6, coll. 374-388, şi „Despre frescele cretanului Teofan de la Meteora şi Muntele Athos", în volumul Athos. Subiecte de arheologie şi artă (în greacă), Atena, 1963, pp. 55-98. A se vedea şi M. Hagidachis, „Pictorul Teofan Sterlitzos", Nea Estia (Sfântul Munte) 1963, pp. 215-236.

6 Această inscripţie s-a distrus aproape complet, însă este publicată în traducere rusească de către P. Uspensky.

7Προσκυνητ?ριον τ?ς Μον?ς Λα?ρας, Veneţia, 1772, p. 23.


 

PANAGIOTIS K. HRISTOU