TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Oglindiri şi răsfrângeri athonite asupra monahismului românesc


 

Oglindiri şi răsfrângeri athonite
asupra monahismului românesc

 

 

 

 

 

Petre Ş. Năsturel

 

 

 

Soţiei mele,

sculptoriţei Tamara Năsturel,

de curând intrată în veşnicie

 

 

Legăturile dintre Ţările Române şi mănăstirile de pe Sfântul Munte Athos se dezvăluie treptat, de peste un veac, privirilor iscoditoare ale cercetătorilor români ori străini. În vremea din urmă, şi-au asigurat un rol de frunte în privinţa aceasta învăţati mai vârstnici sau mai tineri precum Florin Marinescu, Dumitru Năstase, părintele Ioan Moldoveanu, Petronel Zahariuc, Nikos Mertzimekis, Vlad Mischevca, Lydia Cotovanu, Dan Ioan Mureşan şi alţii. Munca celor mai tineri îngemănându-se cu truda înaintaşilor, viitorul va avea cu siguranţă o istorie mai lămurită a acestor legături. Vom încerca în cele ce urmează a atrage atenţia asupra unor laturi mai puţin cunoscute ale acestora.

Se cuvine a aminti că viaţa călugărească de la noi s-a adăpat la începuturile sale, pe vremea întemeierii domniilor româneşti, de la aşezăminte din Peninsula Balcanică aflate ele însele sub înrâurirea Sfântului Munte. Voievodul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, a avut, după mărturia din Viaţa sfântului Maxim Kavsokalivitul, un schimb de scrisori cu Grigore Sinaitul. Vestitul sihastru murind în 1346, Basarab I-ul, în vârstă şi poate bolnav, va fi împărţit domnia cu Nicolae Alexandru, înainte ca acesta să ajungă în 1352 singur domn stăpânitor al Munteniei. Grigore Sinaitul întemeiase pe atunci un centru de călugări la Paroria, undeva pe graniţa dintre împărăţiile bizantină şi bulgărească. Din Viaţa sfântului Teodosie de la Târnovo, alcătuită de Calist I-ul, patriarhul Constantinopolului, şi cunoscută pe slavoneşte, se ştie că la Kelifarevo, nu departe de Târnovo, faima acestui sfânt atrăsese monahi din toate neamurile din Balcani: bulgari, sârbi, greci din Mesembria (Nesebăr, azi în Bulgaria) dar şi ungrovlahi, adică isihaşti din Muntenia. Însă, Sfântul Grigore şi Sfântul Teodosie fuseseră amândoi călugări atoniţi, şi părăsiseră Sfântul Munte numai din pricina iureşurilor turceşti. Românii care i-au cunoscut aşadar în Bulgaria au putut avea prin ei o primă întâlnire, mijlocită, cu monahismul Sfetagorei1.

Pe atunci îşi va fi început şi călugărul grec Hariton multele sale călătorii la curţile încoronaţilor domni şi stăpânitori ai sud-estului european, îndeosebi la voievozii de la Argeş, Nicolae Alexandru şi mai apoi Vlaicu-Vladislav I-ul, căutând ajutor pentru înnoirea mănăstirii athonite Kutlumus, căzută în paragină şi dărăpănată. În jurul anilor 1370-1371 l-a înduplecat pe Vlaicu, dar a trebuit să plătească preţul cerut de domnul român, anume Kutlumusul să primească, alături de monahii greci, şi un număr de români. S-au dus deci la Kutlumus însuşi protopopul Ungrovlahiei, părintele Mihail, împreună cu fratele său, ieromonahul Iacov, şi cu alţi câţiva2. La faţa locului, fostul protopop - ce va fi avut nu numai încuviinţarea domnului, dar şi a mitropolitului Iachint, strămutat înainte de 1359 de la Vicina la Argeş - s-a călugărit, primind numele Melchisedec. El nu era cu siguranţă un cleric oarecare. Ca să fie ajutătorul, mâna dreaptă a mitropolitului bizantin, trebuia să aibă o anumită creştere bisericească; poate chiar ştia ceva greacă. Ştia însă cu siguranţă slavoneşte, cum dovedesc iscăliturile lui pe această limbă, atunci când l-a înlocuit pe Hariton la cârma Kutlumusului, acesta rămânând mai departe mitropolit al Ungrovlahiei, dar şi prot al Sfântului Munte. Ridicarea lui Mihail-Melchisedec ne grăieşte ceva parcă despre însuşirile lui de năstavnic3.

Curând după venirea lor, monahii români, neputându-se obişnui cu viaţa de obşte (chinovia) a călugărilor greci de la Kutlumus, plecară îndărăt în ţară, plângându-se lui Vlaicu. Reiese din izvoare că voiau să ducă viaţă de sine, amănunt de o deosebită însemnătate, arătând că până atunci fiinţaseră la noi schituri mici, unde fiecare monah îşi ducea traiul de sine al isihaştilor. Însuşi Iacov, fratele protopopului, venit de la Vodiţa sau dintr-o altă ctitorie a Sfântului Nicodim sau a vreunui alt monah neştiut, fusese hirotonisit ieromonah încă din ţară. La vremea aceea, duhovnicul voievodului era igumenul Dorotei (de bună seamă de la întâia mănăstire a Argeşului!)4.

Nu doar asupra Kutlumusului, ci şi asupra mănăstirii Lavra a Sfântului Atanasie şi-au aţintit ochii de ctitori Vlaicu-vodă şi doamna sa Ana, care amândoi au dăruit-o cu o preafrumoasă icoană ferecată a marelui călugăr. Încă din veacul al XIV-lea se înfiripase astfel un legământ trainic între Ţara Românească şi cel dintâi dintre aşezămintele athonite5. Aşadar, Vlaicu vodă, după imboldul părintelui său Nicolae Alexandru, simţea nevoia de a-şi mări faima, asigurând atât sieşi cât şi ţării sale înfiinţarea unei aşezări româneşti la Muntele Athos, întocmai cum aveau împăraţii bizantini, dar şi stăpânitorii bulgari, sârbi, georgieni (ivireni) ori ruşi. Însuşi monahul Hariton le spusese voievozilor noştri de faima asemănătoare care îi aştepta dacă aveau să urmeze pilda celorlalţi stăpânitori ortodocşi6. E atestată aşadar de izvoare dorinţa lor de a intra în acest chip în familia monarhilor pravoslavnici, prin rugăciunile monahilor drept-măritori. Aşa au pus bun început cârmuitorii noştri lungului şir al binefăcătorilor români - munteni şi moldoveni - care veac de veac, până la Cuza vodă, aveau să rămână sprijinitorii de frunte ai Sfetagorei.

Reîmprospătarea acestor lucruri înlesneşte scopul rândurilor de faţă: încercarea de a deschide o cărăruie nouă care să ne ducă mai adânc în preajma monahismului româno-athonit. Nimeni nu pare încă să fi cercetat amănunţit numele purtate de anumite aşezăminte mănăstireşti din Ţara Românească şi Moldova având asemănări cu unele din cele ce înfloresc la Muntele Athos.

Bunăoară, cine mai ştie astăzi că în veacul al XVI-lea mănăstirea Secul din Moldova a purtat şi numele de Xiropotam? Acest Xiropotam românesc se înalţă chiar în apropierea părâului Secul. Dar şi mănăstirea athonită Xeropotamos stă lângă o apă adeseori secată, numele mănăstirii însemnând pe româneşte „râul secat". De unde la noi acest nume dat vechiului schit al lui Zosima (Zosin)? Să fi trăit oare acesta înainte vreme la Athos şi tocmai la mănăstirea omonimă? Sau să fi fost el un călugăr grec venit de acolo, şi pripăşit pe urmă prin Moldova? Deşi nu se va şti niciodată în chip sigur, o legătură între cele două aşezăminte trebuie negreşit să fi fost cândva.

În anumite izvoare, mănăstirii Neamţului i s-ar fi spus Pantocrator. Dar marele nostru slavist Emil Turdeanu a lămurit hotărâtor lucrurile, arătând că unii cercetători făcuseră un amestec cu mănăstirea Dečani din Serbia7. În schimb, mănăstirea Lavra trebuie să fi avut legături de-a dreptul cu mănăstirea Tutana din judeţul Argeş. Pisania acesteia din urmă, pusă de Mihnea Turcitul la 1582, cuprinde ştirea că voievodul a înălţat-o, dându-i „hramul Preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu (bogonoseţ) părintelui nostru Athanasie de la Athos". Este singurul aşezământ dedicat sfântului „descălecător" al Athosului. Mihnea vodă a sprijinit de altfel Lavra cu hrisov de ajutoare băneşti din 1580.

Cercetări mai noi întăresc ce am spus cândva, luându-mă după Dimitrie Cantemir: anume că mitropolitul Teoctist I-ul al Moldovei avusese în tinereţe legături cu mănăstirea bulgărească Zografu, fiind el însuşi neam de bulgar. Şi am mai stăruit asupra faptului că Ştefan cel Mare a ales tocmai Zograful pentru binefacerile sale, chiar înainte de a începe să întemeieze sfinte lăcaşuri prin Moldova. Legăturile adânci dintre domn şi mitropolit ne îmbie să socotim că aşa s-au petrecut lucrurile, cu atât mai mult că hramul Zografului este Sfântul Gheorghe, sfântul ostaş ocrotitor cinstit cu deosebire de însuşi domnul român8.

Nu putem ocoli în această discuţie alte câteva asemănări între numele unor ctitorii din România şi unele din Răsăritul ortodox. Acestea, împreună cu cele de mai sus, ne vor ajuta să prindem mai bine problema oglindirii ortodoxiei de peste hotare asupra ţinuturilor româneşti. Astfel, Epirul se mândreşte cu o preacinstită mănăstire, cunoscută sub numele de Molivdoskepastos (biserica „acoperită cu plumb")9. Numele ne trezeşte amintirea mănăstirii Plumbuita de la marginea Bucureştilor, care îşi datoreşte numele tocmai acoperişului ei de plumb din vechime. Plumbul costa scump şi deci o atare folosire a acestui metal în loc de olane sau de foi de aramă i-a atras după sine o astfel de poreclă. Întocmai ca numele „biserica albă" dat pe ici pe colo unor biserici lăsate nezugrăvite cu icoane. O „biserică roşie" este una rămasă din cărămidă nevăruită. În vreme ce o „biserică neagră", precum cea de la Braşov, aminteşte, tot aşa, un locaş mistuit cândva de un foc năpraznic. Istoria rămâne înscrisă în numele lucrurilor.

Dar mai cunoaştem biserici despre care se poate vorbi aici. Pe la Târgovişte, în vecinătatea mănăstirii Dealului, se afla mănăstirea Gorgota. Numele, prin rotacism, vine în chip vădit de la Golgotha10. Suntem îndrituiţi a crede că nişte călugăraşi trăitori cândva pe la Ierusalim i-au lăsat această denumire. Sfântul Sava de la Iaşi este numele unei mănăstiri închinate tocmai Patriarhiei Ierusalimului, sub oblăduirea căreia se află tocmai falnica mănăstire Sfântul Sava11. Nu cumva mănăstirea oltenească Dintr-un Lemn păstrează în numele ei amintirea sau asemănarea cu vreo mănăstire din Grecia poreclită Monodendron („cea făcută dintr-un singur copac")? Se cunoaşte astfel mănăstirea Monodendron de la Ianina, cu hramul Sfânta Paraschiva. Lucrul este cu putinţă, dacă nu uităm că mulţi epiroţi au roit prin ţările noastre. Dar Galata de lângă Iaşi, de unde şi-a preluat numele? Nu cumva era acolo o mahala locuită de negustori veniţi de la Galata, adică de la Pera, de peste Cornul de Aur, în faţa Constantinopolului12? Tot astfel, dintr-o condică otomană de recensământ (defter) de la anul 1530 aflăm că lângă oraşul negustoresc Varna fiinţa la vremea aceea un sat care se numea Galata Varnei13. În sfârşit, o altă ctitorie din Moldova poartă un nume ce o leagă fără îndoială de lumea constantinopolitană: mănăstirea Vizantea, din ţinutul Vrancei. Numele în sine ne trimite la vestitul scaun împărătesc al Bizanţului, pe care însă izvoarele româneşti îl chemau Vizantie sau Vizantiia (sub pana monahului cronicar Moxa)14.

Legăturile mărturisite prin aceste toponime nu pot să fie întâmplătoare. Este grăitoare în această privinţă pilda monahilor mănăstirii Neamţului, care, după secularizarea lui Cuza vodă, au trecut Prutul, înfiinţând în Moldova cea de-afară, pe malul Nistrului, o altă mănăstire ce s-a numit tocmai „Noul Neamţ". Răposatul meu prieten, arheologul Petre Diaconu, mi-a atras cândva luarea aminte că de-a lungul Dunării, atât în România cât şi în Bulgaria, se află sate sau orăşele ce poartă aceleaşi nume (de pildă Rusciuc şi Roşiorii de Vede). Vădit, asemănările de nume sunt urme vii ale strămutărilor de oameni dintr-un loc în altul, şi acest lucru este adevărat nu doar în ce-i priveşte pe mireni, ci şi pe clerici.

Drumurile bătătorite cu piciorul sau călare de către unii monahi vor fi înlesnit şi călătoria numelor aşezămintelor rămase lor scumpe. Nu totdeauna călugării se mai întorceau acasă înainte de a muri. Bunăoară, la 1629, un ţăran muntean, părintele Silion, şi-a împărţit pământul între cei doi fii ai surorii sale, înainte de a porni nu pe jos, că era bătrân, ci de-a călare, până la Sfântul Munte, unde vroia să îşi încheie zilele15.

Uneori şi vlădici plecau din ţările noastre şi se duceau la Athos fie la închinat, fie pentru a-şi pregăti acolo marea întâlnire cu Bunul Judecător. Astfel, se vede şi azi în biserica mare a mănăstirii Dochiariu mormântul mitropolitului Teofan al Moldovlahiei, al cărui chip este zugrăvit în firida ce îl adăposteşte. Alţii se întâlnesc la mănăstirea Dionisiu16. Acolo este încă vie amintirea episcopului de Roman, Macarie. De la dânsul, într-un fel de peşteră săpată în piatră sub biserica mare, se află micul paraclis al Sfinţilor-fără-de-arginţi. Pisania grecească dă şi anul: 7050 (1541/1542). În trecut, m-am întrebat dacă nu ar fi vorba mai degrabă de puţin cunoscutul ierarh de Roman, Macarie I. Îndoiala mea venea de la faptul că această pisanie are la urmă cuvintele: «Veşnica lui pomenire», ceea ce mă împiedica să cred că ar fi vorba de vestitul cărturar, care a încetat din viaţă la 1558. Ţinând seama însă că mănăstirea Dionisiu a fost refăcută de Petru Rareş şi ajutată de marii lui boieri, precum şi de sprijinul ce l-a dat episcopul Macarie mănăstirii Xiropotamos, parcă mie îmi vine să cred că această pisanie este mai nouă şi că anul 1541/1542 este doar anul întocmirii paraclisului cu pricina. Pisania pare a fi pusă după moartea lui, purtând anul adevărat al ctitoririi ei17. Chipul lui Macarie de Roman arătându-ni-se aşadar mai luminos de acum înainte, nu pregetăm să ridicăm întrebarea dacă nu cumva el însuşi va fi fost în tinereţe monah athonit. Astfel, am şti unde anume şi-a desăvârşit aleasa-i pregătire de cărturar.

Fără a mai lungi şirul acestor asemănări de nume, vom încheia spunând câte ceva despre încă o ctitorie: mănăstirea Sinaia. Ctitorul ei, spătarul Mihai Cantacuzino, fratele lui Şerban vodă, împreună cu maică-sa Elina, fiica lui Radu Şerban, s-au dus la 1682 în hagialâc la Locurile Sfinte. Lăsând-o însă la Ierusalim pe mama sa, „prea slăbită de bătrâneţe", bogatul boier merse cu alaiul său prin pustiurile Palestinei şi Arabiei, până la Sinai, de s-au închinat sfântului loc. Şi „cât avură lângă dânşii, aur, argint, tot îl închinară Sfântului Mormânt şi împărţiră pe la toţi săracii multă milostenie". Tocmai în amintirea acestei călătorii, evlaviosul Cantacuzino înălţă în Munţii Carpaţi mănăstirea Sinaia, după numele aşezământului din peninsula Sinai, întemeiat de împăratul Iustinian şi adăpostind moaştele Sfintei Ecaterina. El şi-a închinat ctitoria, ca stavropighie, Patriarhiei de Ierusalim18.

Poate cele de mai sus vor ajuta a se prinde ceva din frământările sufleteşti ale monahilor şi ctitorilor români, care i-au îmboldit să cerceteze în depărtare aşezămintele purtătoare de sfinţenie ale Răsăritului creştin. Ar fi de dorit să fie date la iveală şi alte asemenea cercetări de amănunte ce ar putea toate contribui la o mult dorită istorie a simţământului religios la români. Pentru că numai cunoscându-se trecutul în toate fărâmele lui de viaţă ce au putut ajunge până la noi, se vor putea alcătui sinteze mai largi, care să cumpănească neajunsurile izvoarelor tocmai prin înţelegerea lor lăuntrică. Va reieşi poate mai luminos că schimburile româno-athonite nu au fost numai spre folosul material al Sfintelor Locuri, ele îmbogăţind la rândul lor simţămintele, credinţa şi cultura locuitorilor Ţărilor româneşti cu nepreţuite, pentru că venite dintr-o altă lume, bunuri duhovniceşti.

Paris, 11 iunie 2008

 

 

1 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à 1654, (Orientalia Christiana Analecta 227), Roma, 1986, pp. 29-31 (cu bibliografie).

2 Idem, „Legăturile Ţărilor române cu Muntele Athos până la mijlocul veacului al XV-lea", Mitropolia Olteniei, 10, 1958, pp. 735-758 ; Lydia Cotovanu, „Caritone di Koutloumousiou e la presenza romena sul Monte Athos nel XIV° secolo", in: S. Chialà, Lisa Cremaschi (ed.), Atanasio e il monachesimo al Monte Athos. Atti del XII Convegno ecumenico internazionale di spiritualità ortodossa, sezione bizantina, Bose, 12-14 settembre 2004, Magnano, 2005, pp. 153-180.

3 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos, pp. 48, 50, 318 ; Idem, „Réflexions à bâtons rompus sur Les Pays roumains et les Lieux Saints", in: Romanian Principalities and the Holy Places Along the Centuries, ed. E. Băbuş, I. Moldoveanu, A. Marinescu, Bucureşti, 2007, pp. 13-21, aici p. 19.

4 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos, p. 45.

5Ibidem, pp. 73-74, cu bibliografie.

6Ibidem, p. 43.

7 Despre Pantocrator: E. Turdeanu, Études de littérature roumaines et d`écrits slaves et grecs des Principautés roumaines, Leyden, 1985, pp. 53, 61-75. Pisania Tutanei o dă C. Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul Argeş, Bucureşti, 1994, nr. 715, p. 458.

8 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos, p. 183, n. 25, dar mai ales D. I. Mureşan, „De l`intronisation du métropolite Théoctiste Ier au sacre d`Etienne III le Grand", in: Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. Maria Magdalena Székely, Şt. S. Gorovei, Putna, 2004, pp. 337-374. Despre icoana brodată a Sf. Gheorghe dată de Ştefan cel Mare, v. Năsturel, „Mélanges roumano-athonites", AIIAI, 25, 1990, pp. 12-16, precum şi idem, „Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare: prapor bisericesc ori poală de icoană?", Analele Putnei, I /1, 2005, pp. 47-52.

9 D. Kamaroulis, Ta monasteria tes Epeirou, vol. II, Atena, 1996, pp. 178-185.

10 N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, vol. I, Craiova, 1976, p. 344; Ierom. Ioanichie Bălan, Mărturii româneşti la Locurile Sfinte, Roman, 1986, p. 47 ş.u.

11 I. Bălan, op. cit., pp. 176-184; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 471, ş.u.

12 I. Cârciuleanu, Mănăstirea Galata, Iaşi, 1991, p. 8, pune numele pe seama şederii la Constantinopol a lui Petru Şchiopul.

13 Anca Popescu, „Vestigii ale organizării Dobrogei preotomane într-un defter din anul 1530", sub tipar în Prinosul închinat istoricului Şerban Papacostea. Mulţumim şi aici autoarei pentru a ne fi pus la dispoziţie acest studiu.

14 I. Iordan, „Toponimie putneană", Milcovia, 4, 1-2, Focşani, 1933, pp. 24-26; Mihail Moxa, Cronica universală, ed. G. Mihăilă, Bucureşti, 1989, p. 368 (index s.v.).

15 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos, pp. 317-318.

16Ibidem, pp. 157-160, 213-214.

17Ibidem, p. 153, şi P. Ş. Năsturel, „Mélanges roumano-athonites (II)", AIIAI, 28, 1991, pp. 53-55; S. N. Kadas, Iera mone Hagiou Dionisiou, Sfântul Munte, 2002, p. 90, pisania paraclisului.

18Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul cantacuzinesc, (ed.) C. Grecescu, D. Simonescu, Bucureşti, 1960, pp. 180-181; N. Iorga, Byzance après Byzance. Continuation de la Vie Byzantine, Bucureşti, 1971, pp. 192-193 (alaiul număra la 200 de oşteni); I. Bălan, op. cit., pp. 279-317.


 

PETRE Ş. NĂSTUREL