TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Mărturia Stihuitorului


 

Mărturia stihuitorului1

 

 

 

 

Eugen Dorcescu

 

 

 

 

 

În cele ce urmează, voi înşira câteva mărturii legate de modul cum, de-a lungul a 7-8 ani, am versificat 71 de Psalmi, Ecclesiastul şi Pildele2. O asemenea confesiune poate fi, recunosc, interesantă (pentru mine şi pentru alţii), dar - mi-am dat seama numaidecât - nu e uşor de înfăptuit. Şi aceasta, din mai multe motive, pe care, în parte măcar, voi încerca să le enunţ.

Mai întâi, o atare mărturie este, în ce mă priveşte, o experienţă profesională. Altfel zis, ea mă obligă să aplic propriilor mele scrieri modalităţi de analiză critică pe care - altădată, sistematic; sporadic, azi - le aplicam (şi le aplic) lucrărilor unor confraţi.

Acest efort de obiectivare, acest clivaj al eului, această autocontemplare, această dedublare conţin, în sine, ceva ameţitor, şi chiar ameninţător pentru stabilitatea lăuntrică. Din fericire, eu ştiu că, indiferent ce întreprind, sunt doar scriitor şi nu neapărat autor (Textul sacru este Cuvântul lui Dumnezeu) şi-mi pun, necondiţionat, nădejdea în Autorul a tot ce există. Ca urmare, mă simt în stare să evit primejdia (şi ridicolul) infatuării, cărora nu puţini le cad victime.

În plan mai larg, ceea ce vreau eu astăzi să dau la iveală este o experienţă intelectuală (sau, mai corect, probabil, culturală). Anume, din unghiul ascultătorului, al cititorului, e vorba de a vedea, de a afla cum a fost transferat, în trei împrejurări (Psalmii, Ecclesiastul, Pildele)3, limbajul (textul) Scripturii în vers clasic, fără a-şi pierde (fără a-şi diminua, necum a-şi altera) mesajul. Este o experienţă culturală cuprinzătoare, deoarece ea implică, în demersul său, ştiinţa limbii, dar şi psihologia creaţiei, fenomenologia esteticului şi, evident, raportul extrem de subtil dintre înţelegere, imaginaţie, emoţie, suflet şi duh.

Pe acest tărâm, al experienţei spirituale, mistice (al trăirii mistice), la acest al treilea nivel, eu - ca stihuitor - şi cititorul - ca beneficiar al stihuirii mele - este foarte posibil să ne reîntâlnim. E drept, în poziţii diferite, dar încercând un simţământ comun. Nu pot vorbi în numele celui ce mă citeşte (abia dacă îndrăznesc să vorbesc în numele meu), de aceea, deşi o presupun sau o cunosc, din comentarii, cronici, recenzii, ecouri etc., nu mă voi referi la receptarea Psalmilor în versuri, a Ecclesiastului în versuri şi a Pildelor în versuri4. Voi afirma, însă, că, spre a tălmăci în stihuri Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ţi asumi duhul ei, ci - mai cu seamă - să fii asumat de acesta. Iar apoi, dacă te simţi îndemnat să dai glas stării mistice, vei recurge la poezie. Chiar de ar fi să exprimi, prin intermediul ei, rugăciunea sau tăcerea - căi privilegiate de comunicare cu sacrul.

Într-o carte dedicată doctrinelor mistice, ni se spune: „Mistica apelează în mod necesar la limbajul poetic; misterul arătat fiind inexprimabil, nu poate fi redat decât cu ajutorul imaginilor" (M.-M. Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, I, p. 293).

La acest palier, experienţa stihuirii devine experienţă existenţială. Încă ceva: Mărturia stihuitorului (pe care tocmai o rostesc) e pândită, în principiu, cum anticipam, fie de trufie, fie de o excesivă smerenie (care, afişată, e tot un fel de trufie). Eu m-am silit să evit un asemenea risc. Totuşi, spre a bara chiar şi sugestia lui, am păstrat un ton descriptiv (nu patetic), am emis constatări (nu evaluări), convins fiind, potrivit Scripturii, că fiecare are darul său de har, unul într-un fel, altul într-altul, şi că - deşi există felurite daruri - este şi rămâne, în toate, veşnic lucrător, acelaşi Duh (cf. 1 Corinteni 7, 7; 12, 4). Sau: „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (1 Corinteni 4, 7). Ori: „Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşală pe sine însuşi" (Galateni 6, 3). Se ştie: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6; 1 Petru 5, 5).

Urmând acestui dreptar, să cercetăm, deci, cu modestie, şi pe scurt, istoria şi meşteşugul stihuirii celor trei celebre secţiuni ale Cărţii Sacre5.

 

* * *

 

După cum se cunoaşte, Psalmii (ebr. Tehilim „Laudele", gr. Psalmoï), Ecclesiastul (ebr. Qoheleth, participiul activ al verbului qahal „a aduna"; gr. Ekklesiastes „Propovăduitorul, Predicatorul, Cel ce se adresează unei ecclesia - unei adunări") şi Pildele (ebr. Mishle, gr. Paroïmiaï „Proverbe. Cuvinte proverbiale") constituie trei importante cărţi poetico-sapienţiale ale Bibliei. O mare parte din psalmi (89) sunt atribuiţi regelui David (cca 1010-975 î.H.). Ceilalţi, până la 150, au fost compuşi de Moise, de Solomon, de Asaf, de fiii lui Core, poate de Ezra etc. Grupaţi în 5 cărţi, cu un număr diferit de texte fiecare (1-41; 42-72; 73-89; 90-106; 107-150), psalmii au fascinat, oricând şi oriunde, spiritele însetate de abisul fecund al Cuvântului. Căci ei, aidoma Ecclesiastului şi Pildelor, sunt poezie metafizică, poezie sublimă, insuflată, nepieritoare.

Ecclesiastul este atribuit regelui Solomon, fiul lui David şi urmaşul lui pe tron, pentru încă 40 de ani, până la dezbinarea regatului. Solomon, după cum iarăşi se cunoaşte, a mai întocmit Cântarea Cântărilor, Pildele (capitolele 1-29, 30 îi aparţine lui Agur, iar 31 lui Lemuel), precum şi Cartea înţelepciunii lui Solomon, înscrisă în corpusul deuteronomic al Bibliei.

De-a lungul vremii, diverşi cărturari (îndeosebi de formaţie teologică) au încercat să versifice psalmii, să adauge enormei lor energii duhovniceşti muzicalitatea structurilor prozodice, fluenţa sintaxei, puterea de sugestie, concretitudinea imaginii. Se tenta, astfel, o relativă echivalare a formei lor poetice originare cu matricea lirică a altor limbi (şi a altor veacuri) decât acelea în care ei au fost scrişi.

Cel dintâi stihuitor a fost Calvin. I-au succedat Clément Marot (1495-1544), Théodore de Bèze (1519-1605), Jan Kochanovski şi mulţi alţii. La noi, un asemenea eveniment s-a produs în anul 1673, când Mitropolitul Dosoftei a publicat, la Uniew, bine cunoscuta Psaltire în versuri, act de naştere al poeziei culte româneşti şi, cum afirmă Nicolae Cartojan, prioritate cvasi-absolută în spaţiul răsăritean, „căci până la el nu se cunoaşte nici un model tipărit în literatura ortodoxă, nici în cea slavă, nici în cea greacă, afară doar de încercarea păstrată în manuscris a lui Gh. Palamed" (Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 205).

De atunci şi până azi, limbajul poetic românesc şi-a mai propus, după ştiinţa noastră, de cel puţin şase ori o asemenea probă de maturitate: în 1827 (Ioan Prale), în 1933 (Vasile Militaru - text integral), în 1934 (Ion Glonţescu - 40 de psalmi), o stihuire datorată Eugeniei Adams-Mureşan (informaţie pe care am primit-o din „Jurnalul literar", 1-2/ 1997, fără precizări filologice şi auctoriale clare), în 1993 (preotul C. Popescu, Psaltirea în versuri, publicată în mai multe numere din revista ieşeană „Teologie şi viaţă") şi, în fine, strădania noastră, concretizată în Psalmii în versuri, ediţia I, Editura Excelsior, Timişoara, 1993 (41 de psalmi, Cartea I a Psaltirii) şi Psalmii în versuri, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, Timişoara, 1997 (71 de psalmi, din toate cele cinci Cărţi ale Psaltirii)6.

Cât priveşte Ecclesiastul şi Pildele7, nu avem ştiinţă de versificări româneşti anterioare celor cu care am fost învrednicit, şi care au apărut, în 1997 (Ecclesiastul în versuri), în 1998 (Pildele în versuri), tot la Editura Marineasa din Timişoara.

 

* * *

 

Cum am procedat? În fiecare din cele trei împrejurări - scriitor, poet, scrib fiind, cum ziceam, şi nu autor: Autor este, în cazul textului sacru, Unul singur - am avut, ca punct de plecare, numeroase ediţii ale Bibliei (româneşti, franţuzeşti, englezeşti, germane), precum: Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975 (reperul fundamental; cu o precizare: Psalmul 9 devine, în tălmăcirea mea prozodică, 9 şi 10); Biblia sau Sfânta Scriptură, Gute Botschfat Verlag, Dillenburg, 1989, 1990; La Sainte Bible, Traduite d`après les textes originaux hebreu et grec par Louis Segond, Alliance Biblique Universelle, f. a.; La Bible de Jérusalem, Editions du Cerf, Paris, 1973; Les Saintes Ecritures, avec notes et références, 1995; Les Psaumes. Le Psautier des Septante, Editions Tinos, f. a.; The Holy Bible, Oxford University Press, London, New York, Toronto, f. a.; Die Bibel, Lingen Verlag, Köln, 1986 etc.

Pe temeiul unei permanente comparaţii între diferitele enunţuri şi lecţiuni, am purces la stihuirea propriu-zisă, ghidat fiind de două obiective:

respectarea, în spirit, a textului sacru (imperativ duhovnicesc);

organizarea lui imagistico-prozodică (imperativ estetic).

Punerea de acord a acestor obiective s-a realizat prin:

asimilarea, pe cât ne-a fost posibil, a sensului;

prelucrarea stilistică, în întreaga ei complexitate.

 

* * *

 

Elaborarea stilistică înregistrează mai multe componente, ce acţionează, fireşte, concomitent. Decelarea lor o tatonez acum, când încerc - cu scepticism - să conceptualizez un proces în fond incomprehensibil şi cvasi-incomunicabil. Eu însumi simt perfect distanţa (şi diferenţa de esenţă) între mişcarea sufletească de atunci (fie că e vorba de Psalmi, fie că e vorba de Ecclesiast sau de Pilde) şi dibuirea raţională de astăzi. Îmi vine în minte, mutatis mutandis, pasajul din Evanghelia după Luca 16, 26: „Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi".

Voi suprapune, deci, textului o grilă analitică prudentă, enumerând câteva din sectoarele structurii sale:

- Nivelul prozodic (rimă, ritm, măsură strofă). Astfel, am recurs, prioritar, la endecasilabul iambic (în catren, distih sau în alcătuiri strofice mai complicate), ori, mai rar (şi numai pentru Psalmi), la versul liber. Alegerea nu a fost integral deliberată. Originalul, imboldul său indefinisabil au determinat tiparul stihului, rezonând, totodată, cu datele eului artistic (endecasilabul este frecvent şi în celelalte cărţi semnate de mine).

Exemplific: „Acum, că Domnul e păstorul meu,/ Oare de ce voi duce lipsă eu?/ Odihnă-mi dă, păşunile sunt verzi/ Cu ape liniştite şi livezi..." (Psalmul 23); sau: „Pe ţărmuri, lângă Râu, la Vavilon,/ Ne-am adunat, gemând şi murmurând./ Şi-am început să plângem, rând pe rând,/ Când ne-am adus aminte de Sion..." (Psalmul 137); şi încă: „Eu rege-am fost cândva în Israel./ Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim./ Şi am hrănit în inimă un ţel:/ Să-ncerc a înţelege în vreun fel/ Această lume-n care vieţuim/ (Un chin cumplit, pe care Elohim/ Ni-l dă, să ne strivească întru el)./ Am cercetat, cu sârg şi cu sudoare,/ Tot ce-mplinim şi nu-mplinim sub soare./ Am cercetat. Şi iată, toate sunt/ Deşertăciuni. Şi goană după vânt..." (Ecclesiastul I, 12-14); ori: „Hotarul, întărit de ani şi ani,/ Al văduvei fereşte-l. Să nu-ncalci,/ Cu talpa grosolanilor bocanci,/ Ogoarele orfanilor sărmani./ Degeaba-i crezi lipsiţi de ajutor:/ Nu tu, ci ei, în timp, vor câştiga,/ Fiindcă au un Răscumpărător!/ Şi El, de neînvins, nimicitor,/ Va apăra obida, chinul lor/ Şi va lupta cumplit în contra ta" (Pilde 23, 10 - 11).

În fine, pentru a ilustra versul ritmat, rimat, dar liber, în ce priveşte măsura, iată un scurt fragment, de altfel celebru, din cutremurătorul Psalm mesianic 22 (21): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?/ Pentru ce stai departe de plângerile mele?/ Strig ziua şi nu-mi răspunzi, Dumnezeul meu preaiubit,/ Strig noaptea şi tot n-am odihnă, sub beznă şi stele...". Ni se pare că măsura variabilă, că versul şerpuitor, sacadat, inegal ca întindere, plin de invocări şi de lamentaţii reprimate în teribilă suferinţă, sunt în justificat acord cu fondul, cu substanţa însăşi a textului: Iisus pe cruce. O asemenea măsură, trebuie s-o mărturisim, ni s-a impus, ca o necesitate, în procesul elaborării artistice, nu a fost (nu este) rezultatul unei alegeri „la rece". Substanţa şi-a cerut şi a obţinut forma potrivită. Scribul n-a avut decât s-o consemneze.

Voi mai aminti aici o seamă de rime rare, implicând deplasări de accent, asocierea mai multor lexeme etc.: „Bolnavă, carnea mi se învenină,/ Căci ai binevoit să Te mânii./ Vigoarea mi-a pierit. Fiinţa mi-i/ Surpată de păcat, ca de rugină" (Psalmul 38); sau: „Gustaţi şi-o să vedeţi ce bun e Domnul!/ Şi cât de fericit e-acela care/ În Domnul se încrede cu fervoare./ Pe fericitu-acela nici un om nu-l/ Întrece-n strălucire şi vigoare..." (Psalmul 34); la fel: „Şi-am fost încredinţat că-nţelepciunea/ Cu mult e mai presus de nebunie,/ Aidoma luminii ce-mprăştie/ Tenebrele ce-acoperă genunea" (Ecclesiastul II, 13); ori: „Cântarul strâmb de Domnul urgisit e/ Şi e oprit oricând şi orişicui./ Fii grijuliu cu cele cântărite - / Balanţa dreaptă e plăcerea Lui" (Pilde 11, 1; 16, 11) etc.

Sunt de menţionat, în treacăt, şi asonanţele, nu prea numeroase, care introduc, în fluxul fono-semantic, expresivitatea lor caracteristică: „E vreme să păstrezi. Şi vreme, iar,/ S-arunci nepăsător cele păstrate./ Vreme-i să rupi veşminte şi brocarte/ Şi vreme-i să cârpeşti şi să repari" (Ecclesiastul III, 6-7); „Când Israel ieşit-a din Egipt,/ Dintr-un popor cu stranie vorbire,/ Tu-n Iuda sanctuarul Ţi-ai zidit/ Şi-ai luat pe Israel în stăpânire" (Psalmul 114); şi: „Şeolul şi Adâncul (Abaddon)/ Sunt fără saţiu. Deopotrivă este/ Cu ele, cu stihiile aceste,/ Şi inima bicisnicului om" (Pilde 27, 20).

- Un al doilea nivel este cel lexical. Aici reţin, dat fiind cadrul restrâns al expunerii, doi poli: neologismul (a abandona, a absolvi, a adora, angoasă, armadă, atent, atroce, a conchide, declin, ermetic, eternitate, a exulta, fervoare, a lapida, pauper, prosper, a triumfa, vanitate etc.), asociat cu apelative din fondul curent sau chiar, pe alocuri, arhaic ori regional (brâncă, gropniţă, strămurare etc.), şi, pe de altă parte, preluarea, cu precădere la rimă, a unor termeni ebraici: „Bunăvoinţa, harul Tău sublim/ Revarsă peste noi, Iah Elohim!/ Şi întăreşte tot ce făptuim,/ Da, întăreşte tot ce făptuim!" (Psalmul 90); sau: „Tot ce viaţă are pe pământ/ Să-L laude pe Cel Etern şi Sfânt./ Să-L preamărească laic şi monah./ Să-L adorăm cu toţi. Hallelu Yah!" (Psalmul 150).

Iată şi debutul Ecclesiastului în versuri: „Aşa grăit-a vechiul Qoheleth,/ Fiul lui David, regele poet,/ El însuşi rege în Ierusalim./ Aşa grăit-a: Havel Havalim!/ El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,/ În necuprinsa lui înţelepciune:/ Deşertăciune-i tot. Deşertăciune!" (Ecclesiastul I, 1-2). Să se observe că al doilea catren traduce, tacit, expresiile ebraice din primul, întărind, credem, forţa persuasivă a textului. Precizăm că termenii ebraici beneficiază şi de cuvenitele note infrapaginale.

- Deloc de neglijat este domeniul sintactic. Definitoriu pentru toate cele trei cărţi, el pare mai uşor reperabil, prin firea lucrurilor, în Pilde, scriere ce pledează pentru înţelepciune, recurgând, între altele, la contrastul comportamental, caracterologic, de gândire. Ca urmare, vom reţine subtilitatea paralelismelor sintactice (cu deosebire antonimice): „Ai să-ntâlneşti două perechi bizare/ Ce izvorăsc din chiar a noastră fire:/ Orgoliul secondat de prăbuşire,/ Căderea precedată de-ngâmfare./ Iată-aşadar secretul cunoştinţei:/ Mărirea vine-n urma umilinţei" (Pilde 11, 2; 15, 33; 16, 18; 18, 2).

- În sfârşit, la palierul imagistic, voi aminti:

a) epitetul: „Nelegiuirea mea e pân` la stele,/ Povară mult prea grea. N-o mai suport./ Trupu-i mâncat şi amiroase-a mort:/ Efectul trist al nebuniei mele!..." (Psalmul 38); asemenea: „Atât de mult se zbuciumă şi-asudă/ Foşgăitoarea lumilor armadă..." (Ecclesiastul I, 8); sau: „Un fagure cu aurită miere/ Sunt vorbele alese şi frumoase:/ Dulceaţă pentru suflet, mângâiere;/ Balsam, tămăduire pentru oase" (Pilde 16, 24);

b) comparaţia; foarte frecventă, ea reprezintă, deseori, adaosuri, extensiuni plasticizante şi, chiar, nădăjduiesc, revelatorii (în terminologia lui Lucian Blaga), scurte digresiuni mnemotehnice, menite, alături de prozodie, să facă, pe cât mi-a stat în putere, memorabilă ideea. De pildă: „M-ai dat de tot uitării? Până când/ Îţi vei întoarce de la mine chipul?/ Chiar nu m-auzi şi nu mă vezi strigând?/ Cât timp mă vei lăsa să mă frământ,/ Cum se frământă-n albie nisipul?/ Căci cel viclean m-abate la pământ/ Şi-mi stoarce toată forţa, ca polipul...(Psalmul 13); sau: „Şi-am înţeles că-atare gânduri sunt/ Tot vanităţi şi goană după vânt,/ Că-n bogăţia-nţelepciunii zace/ (Precum un hoit uscat în carapace)/ Amărăciunea neputinţei tale..." (Ecclesiastul I, 17-18); la fel: „O inimă senină, liniştită,/ E chezăşia vieţii sănătoase./ Invidia, în schimb, dacă te-agită,/ Cu seva ei amară şi-otrăvită,/ Întreaga ţesătură ţi-o descoase/ (Cum perforează scoarţa o termită)./ E putregai în trup şi cariu-n oase" (Pilde 14, 30);

c) metafora (coalescentă sau implicată) este prezentă şi ea, contribuind, aidoma comparaţiei, nu doar la plasticizarea reprezentării, ci şi (poate, mai cu seamă) la revelarea înţelesului (moral, spiritual).

Citez: „Eu Însumi, zice Domnul, te voi păzi de rele,/ Spunându-ţi pe ce cale e bine să o iei./ Te voi purta în cupa de-azur a palmei Mele/ Şi-ntreaga ta viaţă va fi sub ochii Mei..." (Psalmul 32); „Şi vântul. Ghem de vaier şi suspine,/ Se-ntoarce către miazăzi, revine,/ Urcă spre nord, se-ntoarce, dă târcoale/ La nesfârşit prin cercurile sale..." (Ecclesiastul I, 6); „În suflet, ca-ntr-un iezer, sub o stâncă,/ E-o apă-nfricoşată şi adâncă./ Acolo-i sfatul inimii. Nu poate/ Decât cel iscusit, deprins cu toate/ Vâltorile nestrăbătute încă,/ Din taina lui, în plină zi a-l scoate" (Pilde 20, 5).

Reamintim că al XII-lea capitol din Ecclesiast (textul biblic) cuprinde o suită de metafore splendide, ce evocă drumul omului de pământ (ha` adham) spre senectute, metafore preluate de stihuitor şi explicate (decodate) în notele subliniare.

În ce priveşte stratul imagistic, pe care tocmai l-am schiţat, cred necesare unele desluşiri:

a) epitetul, comparaţia, metafora constituie spaţiul de predilecţie al inovaţiei. Aici se destăinuie imaginarul, temperamentul stihuitorului. Evident, prozodia le secondează, ca şi celelalte componente (extensiunea lexicală, spre exemplu);

b) inovaţia însăşi este, mai ales, de natură metonimică, se dezvoltă, în principal, prin contiguitate (deoarece, dată fiind continuitatea de sens, n-am recurs la similitudine decât atunci când am avut convingerea că nu deviez mesajul);

c) epitet, comparaţie, metaforă, adaos lexico-sintactic (Pilde 4, 23) se regăsesc, deseori, împreună, consolidând acest context macro-metonimic. Iată o reţea de acest fel: „Iar eu? Sunt aidoma apei ce curge la vale,/ Oasele toate mi se desprind, se-nfioară./ Inima mi s-a făcut cum e ceara de moale/ Şi se topeşte în sine-mi, destrămată şi-amară./ Mi se usucă puterea, ca un vas de argilă,/ Cu cerul gurii limba-ncleiată se-ngână./ O, Dumnezeul meu, fie-Ţi milă!/ M-ai adus în ţărână..." (Psalmul 22). Vezi şi Pilde 23, 31-34 etc., etc.;

d) concluzionând, vom spune că tropii, ca şi celelalte elemente, au un triplu ţel, urmărit intuitiv atunci, conştientizat acum:

- efortul de captare, cât mai expresivă, a mesajului,

- sensibilizarea cititorului, construirea unei stări de spirit propice receptării,

- realizarea de sine a stihuitorului, dorinţa sa de împlinire în duh.

Trebuie să declar, foarte răspicat, şi foarte apăsat, că cele trei cărţi nu au fost plănuite, că, la diverse momente, pe care nu eu le-am ales, ele s-au scris prin spiritul, prin sufletul şi prin condeiul meu.

Ele sunt purtătoare, atât prin fond, cât şi prin formă, a ceea ce s-a numit, încă din Antichitate, şi se mai numeşte, sporadic, din păcate, şi azi, stilul înalt, de factură spirituală, în creaţia literar - artistică.

 

* * *

 

În finalul acestei scurte mărturisiri, aş mai avea de adăugat că am năzuit, tot timpul, să ofer oricui proba că limba română literară modernă şi fiinţa veşnic tânără a enunţului sacru (unde cuvântul, cum ni se spune, e „viu şi lucrător" - Evrei 4, 12; 1 Petru 1, 23) sunt perfect compatibile. Altfel zis, m-am nevoit să pun de acord un imbold metafizic, mereu actual, cu gândul, închipuirea, afectivitatea şi graiul contemporanilor mei, să facilitez, atât cât harul mi-a îngăduit, fuziunea dintre efemer şi eternitate. Repet: Tâlcuirea în stihuri a Psalmilor, a Ecclesiastului, a Pildelor, a Rugăciunii regelui Manase, deşi nu a fost pasivă, nu a fost nici rezultatul unui proiect rece, intelectualist. Ea mi s-a impus, intim, ca o necesitate existenţială.

Psalmii în versuri sunt - aşa cum am afirmat de mai multe ori - cartea paradisului meu lăuntric (în timp ce Cronică şi Abaddon, volume scrise şi apărute cam în aceeaşi perioadă, evocă infernul meu personal şi, poate, şi infernul unor semeni ce aparţin aceleiaşi familii spirituale).

Ecclesiastul în versuri este concluzia şi, probabil, limita de sus ale traseului meu empiric şi artistic. Toate liniile de forţă ale unei vieţi se adună aici. Şi toate motivaţiile (înnăscute sau deprinse) ale comportamentului estetic.

Iar Pildele în versuri sunt ghidul, dreptarul în această aventură terestră.

Acum se poate instala, indiferent câte cărţi de versuri, de proză sau de comentarii voi mai publica, acea tăcere de care pomeneam la începutul acestor şiruri. Pilda 18, 10, unde mi-am îngăduit să prelungesc fraza biblică, mi se pare a fi cea mai potrivită încheiere: „Puternic turn e Numele divin,/ Spre care drepţii şi-nţelepţii vin./ Primeşte-ne, sub ziduri, şi pe noi,/ Căutătorii vremii de apoi,/ Pe noi, robiţi celestelor comori,/ Ai slovei fantomatici slujitori;/ Primeşte-ne, să ne adăpostim,/ S-agonizăm, noi, bieţii soferim,/ Sub scutul Tău etern, Iah Elohim!"

Soferim înseamnă „scribi".

Scrib îndrăznesc a mă socoti eu însumi.

 

1 Textul se regăseşte ca prefaţă la volumul Poetica non-imanenţei, Editura on-line Semănătorul, ARP, Bucureşti, 2008.

2 În volumul Biblice, antologie de autor, apărut la Editura Marineasa, Timişoara, în 2003, acestora li s-a adăugat Rugăciunea regelui Manase.

3 De fapt, în patru împrejurări, cf. supra.

4 Trebuie să spun, totuşi, că am putut constata, cu diverse prilejuri (lecturi publice, spre exemplu), impresia profundă pe care o lasă, asupra receptorului, în genere, alături de textele menţionate (de Psalmi, îndeosebi), Rugăciunea regelui Manase.

5 Fireşte, toate comentariile ce vizează stihuirea Psalmilor, a Ecclesiastului şi a Pildelor sunt, în esenţă, valabile şi în ce priveşte transpunerea în versuri a Rugăciunii regelui Manase.

6 Se cuvine amintit aici şi volumul recent al lui Şerban Foarţă, Cartea Psalmilor. Pre stihuri, Ed. Brumar, 2007 (n. red.)

7 Ca şi Rugăciunea regelui Manase.


 

EUGEN DORCESCU