TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Biblia de la 1688. Momentul cultural şi lingvistic


 

Biblia de la 1688. Momentul cultural şi lingvistic

 

 

 

 

Alexandru Gafton

 

 

 

 

 

Clădite pe cultura şi civilizaţia greco-latină, spiritualităţile şi civilizaţia europeană sunt străbătute în mod coerent de filonul unitar al filosofiei creştine. Începând cu grecii şi încheind, probabil, cu lituanienii, popoarele din această parte a lumii, transgresând limitele etnice, au devenit solidare prin creştinism. În cadrul unor complexe procese, cu dinamici diferite, odată cu popoarele s-au creştinat şi limbile. Organic modelate de filosofia creştină, popoarele europene (majoritatea înrudite la origini, dar destul de diferenţiate apoi) vor cunoaşte adânci transformări la nivelul propensiunilor genetice şi naturale, al trăsăturilor dobândite, astfel încât civilizaţia, cultura, mentalitatea acestora, păstrând destule particularităţi definitorii, vor cunoaşte comunitatea întru creştinism.

Toate aceste popoare s-au raportat la filosofia creştină şi la Biblie în aşa fel încât acest fapt a devenit unul crucial pentru noua lor reconfigurare cultural-spirituală. Fie că se au în vedere civilizaţiile de tip protestant, în care Biblia a constituit un vademecum, un ghid de zi cu zi şi o lectură duminicală de familie, fie că ne raportăm la lumea catolică, unde Biblia a rămas o carte bine cunoscută, dar la fel de bine interiorizată, fie, precum în lumea ortodoxă, unde aceeaşi carte, încărcată de sacralitate, a ajuns la urechile credincioşilor doar prin intermediul preoţilor, Biblia a fost sursa morală cea mai prestigioasă şi mai întrebuinţată, ultima şi cea mai înaltă autoritate care a orânduit vieţile şi minţile comunităţilor civilizaţiei europene.

Deşi născută creştină, comunitatea românească de la nordul Dunării a auzit multă vreme cuvintele Bibliei într-o limbă străină, şi anume slavona. După activitatea destul de rodnică din secolul al XVI-lea, când s-au tradus parţial şi integral mai multe cărţi biblice, abia spre sfârşitul secolului următor va exista o traducere integrală a Bibliei în limba română. Marele câştig al unui astfel de contact intim cu un sistem care devine model se găseşte în producerea stimulilor care trezesc mecanismele şi principiile prin care un sistem începe să funcţioneze la parametrii ceruţi de actul cultural. Încercările sistemului de a se adapta calitativ la cerinţele impuse de model dezvoltă şi antrenează structuri a căror funcţionare este capabilă să răspundă nevoilor unui act cultural, precum şi să evolueze apoi pe baza unor impulsuri preponderent interne.

Momentul în care o cultură ajunge să acumuleze tensiuni generate de nevoia de a avea o Biblie proprie, apoi să creeze condiţii propice, precum şi bărbaţi învăţaţi care să complinească respectiva nevoie, semnifică maturizarea acelei culturi, capacitatea ei de a-şi croi o identitate şi un drum proprii.

Cercetările lingvistice asupra primei perioade, de aproximativ două secole, în care primele texte literare româneşti apar, în special traduceri şi compilaţii, arată că acestea au acţionat în mod iniţiatic, constitutiv şi determinant asupra a ceea ce urma să devină aspectul literar al vechii române.

Ca orice jalon din istoria omenirii, a unei civilizaţii, ori a unei culturi, pentru români, traducerea de la 1688 a Bibliei încheie o etapă din viaţa lor culturală şi creează condiţii de dezvoltare alteia. În istoria culturii româneşti, momentul 1688 (apărut firesc în urma unor anevoioase dar tenace acumulări) echivalează cu apariţia unei noi mentalităţi, a unei noi trepte a conştiinţei naţionale în cultura românilor.

Tot astfel, sub aspect lingvistic, încheierea acţiunii de traducere şi revizie a Bibliei în limba română semnifică o nouă etapă în evoluţia limbii române. Textul Bibliei este unul deosebit de complex, atât sub aspectul formei, cât şi sub cel al conţinutului. El cuprinde cele trei genuri literare, toate stilurile funcţionale ale limbii, o varietate, aşadar, de forme de exprimare, care pun la contribuţie nenumărate mijloace, pentru a reda conţinuturi de mare profunzime uneori sau extrem de nuanţate. Precum traducerile altor popoare, traducerea românilor de la 1688 nu este perfectă. Ea conţine destule inadvertenţe şi stângăcii, unele datorate lipsei unei teorii a traducerii, altele datorate neînţelegerii textului biblic. Cu toate acestea, prima traducere integrală a Bibliei în limba română este şi prima traducere validă, care poate fi luată în considerare atât ca act cultural şi lingvistic, cât şi ca act religios. De aceea, având în vedere că o limbă dată nu poate suporta şi genera un text de o complexitate formală şi de conţinut atât de ridicată, în indiferent care moment al devenirii ei, ci numai după ce a cunoscut un şir anevoios de acumulări cantitative şi calitative, este de observat că, sub aspect lingvistic, simpla existenţă a Bibliei de la Bucureşti arată că, la 1688, limba română depăşise pragul de maturitate care îi deschidea accesul în rândul limbilor superior organizate, adică deţinătoare a ceea ce se numeşte aspect literar.

În legătură cu dezvoltarea aspectului literar al vechii române se cuvine evidenţiată o caracteristică a acelei perioade din evoluţia limbii române. Acest aspect s-a edificat treptat tocmai prin astfel de acte culturale. Timp de mai bine de o sută de ani, în diferitele regiuni româneşti s-a tradus, revizuit, compilat şi creat în limba română, însă fiecare dintre aceste texte prezintă particularităţi lingvistice. Aspectul literar al vechii române se constituie ca o abstracţie încă lipsită de coerenţă şi de principii ferme, sub forma concretă a mai multor variante literare locale. Variantele acestea, însă, nu au depăşit limitele centripete ale sistemului general, rezultatul în sine prezentând mai degrabă unitate decât diversitate. Cauzele diferenţelor sunt de ordin obiectiv.

Întrucât norma literară, în curs de edificare, nu este un dat, ci are caracter procesual, nu pot fi neglijate tendinţele naturale spre variabilitate ale oricărui organism viu, a cărui supravieţuire şi eficienţă stă în coerenţa internă, atât a identităţii cu sine, cât şi a variabilităţii, conservatorismul fiind completat de permeabilitate. În acest fel, alături de influenţele suferite, fiecare formă de realizare concretă a sistemului lingvistic românesc şi-a păstrat o anume coerenţă internă, dotată cu anumite caracteristici particularizante. În perioada în care un aspect literar începe să se edifice, trăsăturile acestuia vor fi dependente de criteriile de selecţie şi, apoi, de forţa cu care se impun particularităţile selectate, fapt dependent de constanţa cu care se selectează diferitele elemente, dar şi de valoarea, în mintea comunităţii, a acelor elemente. Acesta este cadrul generator de oscilaţii, şi din acest motiv variabilitatea lingvistică este relativă. Apoi, este de menţionat lipsa principiilor de edificare a normei literare. Însuşi conceptul ‘unitate` nu era bine structurat, motiv pentru care nu se poate pretinde şi nici urmări o presupusă unitate a acestor texte, acţiunile scriptorilor nefiind dotate cu finalităţi normative ori de model, adică direcţionate conform anumitor principii în vederea atingerii unor astfel de obiective, ferm trasate. În esenţă, cu diferite deosebiri, nu foarte tranşante, limba română era una singură, iar în procesul de edificare a unei norme vorbite şi scrise se puneau la contribuţie diferite elemente încă aflate într-un proces de promovare, mai cu seamă în măsura în care scriptorii intră în contacte între ei prin intemediul textelor.

Ţinând seama de această situaţie, nu poate surprinde faptul că textul Bibliei de la 1688 - revizie asupra traducerii cărturarului moldovean Nicolae Spătarul (pentru Vechiul Testament) şi a Noului Testament de la Bălgrad (pentru Noul Testament) - este neunitar din punct de vedere lingvistic. Caracteristici subsumabile aspectului literar moldovenesc se combină la tot pasul cu particularităţi lingvistice prezente preponderent în arie sudică. Greu de asertat şi puţin probabil, un eventual efort de unificare şi de nivelare lingvistică ar fi fost strivit nu sub povara a două norme literare (două norme literare ferm delimitate ar fi făcut extrem de lesnicios un astfel de proces), ci sub aceea a normei literare româneşti în formare, caracterizată de principii de selecţie insuficient definite, chiar oscilante, premisivitate, lipsă de rigiditate, compatibilitatea elementelor concurente. Prezenţa oscilaţiei la nivel lingvistic semnifică toleranţa faţă de anumite forme, arătând implicit că norma nu era în constituire, nefixată. Lipsa principiilor ferme de selecţie îngăduia coprezenţa în norma incipientă a elementelor concurente, preponderente în diferitele arii lingvistice, chiar în condiţiile existenţei anumitor constante ale graiurilor şi variantelor literare. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru un anumit grai putea constitui forma cea mai frecventă, „norma" acestuia, pentru un altul putea constitui o varietate reperabilă şi acceptabilă, eventual cu o frecvenţă mai scăzută comparativ cu aceea a elementelor care constituiau „norma" sa.

Ca şi în cazul aspectului cultural, şi aici semnificativ rămâne nu atât faptul că timp de mai bine de o sută de ani s-au tradus şi revizuit continuu părţi din Biblie, cât acela că, într-un anumit moment, generat de această continuă activitate laborioasă, întreaga lucrare este încheiată. Fără a fi de neglijat efortul, important este că el dă roade prin încheierea operei, şi nu doar promite printr-o neîncetată ucenicie. Este un efort care poate fi considerat naţional întrucât muntenii lucrează pe texte care provin de la învăţaţii moldoveni (traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu şi revizuită de cei din cercul lui Dosoftei) şi de la cei transilvăneni (pentru Noul Testament, care este revizie a Noului Testament de la Bălgrad, 1648). La nivel lingvistic textul este un necesar pas înapoi, un recul care va permite observarea şi înţelegerea principiilor şi mecanismelor de constituire a unei norme literare. Există texte aparţinând secolului anterior şi care sunt mai avansate sub aspect lexical şi al coerenţei interne a formelor. Era, însă, un efect generat de slabul contact cu scrierile aparţinând altor arii româneşti. Era o coerenţă îngustă, dată de insuficienta confruntare cu produsele altor zone româneşti.

Biblia de la 1688 nu este o operă care topeşte unificator limba română aşa cum evoluase până atunci în diferitele arii lingvistice româneşti, şi nici nu face pasul înainte pe calea coerenţei. Acest text nu reprezintă nici pe departe un moment de unificare a diferitelor variante literare româneşti, şi nici unul de dăltuire a unei norme literare româneşti. El conţine ceva mai important decât un simplu rezultat. Biblia de la 1688 constituie momentul în care cultura română şi-a creat şi valorificat o şansă, prilej cu care a trăit experienţa autooglindirii întregului. Un întreg dominat de unitatea de esenţă, grevat de variabilitatea de suprafaţă, şi lipsit de principiile şi tehnicile călăuzitoare în activitatea, profund culturală, de edificare a unei norme literare (principii, sinteză, coerenţă şi unitate). Precum textul care rezultă conţine variate soluţii, aparţinând traducătorilor din nord şi revizorilor din sud, tot astfel limba scrierii reflectă nesiguranţa aurorală a fiinţei umane care construieşte dimensiunea culturală. Secolului al XVI-lea, autodidact, îi urmează secolul al XVII-lea, de ucenicie, parcă înţelegându-se că marii dascăli nu pot apărea din rândul celor ce trăiesc, ci exclusiv din al celor care învaţă.

 


 

ALEXANDRU GAFTON