TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Biblia în Biserica Ortodoxă


 

Biblia în Biserica Ortodoxă

 

 

 

 

Constantin Coman

 

 

 

 

 

 

Locul şi rolul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă sunt diferite faţă de alte tradiţii creştine, fie că este vorba de tradiţia romano-catolică, fie de confesiunile protestante sau neoprotestante. Intenţia mea nu este de a aborda polemic tema aceasta, ci în termenii specificităţii. Există o raportare la Biblie specifică spaţiului răsăritean ortodox. Sunt cel puţin unele caracteristicii ale raportării noastre la Sfânta Scriptură observabile la o primă şi elementară analiză. Iată câteva constatări la îndemâna oricui:

În spaţiul ortodox în general,

Sfânta Scriptură se citeşte mai puţin. Dincolo de aspectul negativ şi de posibilele explicaţii care ţin de anumite împrejurări istorice, există şi o evaluare pozitivă a acestei constatări, în ceea ce priveşte raportarea la Sfânta Scriptură. Sper ca aceasta să reiasă din cele de mai jos.

Sfânta Scriptură nu constituie reperul prim şi imediat şi în niciun caz unic în căutarea răspunsurilor la problemele cu care se confruntă credincioşii ortodocşi. Pentru argumentarea acestei constatări voi invoca numai faptul că credinciosul ortodox nu aleargă la Sfânta Scriptură când are o problemă sau când îl frământă vreo întrebare, ci aleargă la biserică şi la preot.

Sfânta Scriptură nu se citeşte în primul rând pentru a satisface setea de cunoaştere, sau pentru a învăţa şi a afla lucruri despre Dumnezeu sau răspunsuri la întrebări care te frământă, ci pur şi simplu ca o cale de a comunica cu Dumnezeu, de a te hrăni de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum se citeşte scrisoarea de la o persoană dragă, pentru care ţi-ar fi suficientă o singură lectură ca să afli conţinutul informaţional al ei, dar o reciteşti de multe ori tocmai deoarece ea reprezintă o întâlnire la nivelul cuvântului cu respectiva persoană dragă. Lectura ei nu satisface setea de cunoaştere, ci dorul de persoana dragă, nu-ţi lărgeşte sfera cunoştinţelor, în primul rând, ci îţi îndulceşte inima, dă consistenţă relaţiei tale cu acea persoană.

Constatările de mai sus sunt evidente şi pentru viaţa liturgică propriu-zisă a Bisericii. Sfânta Scriptură este prezentă şi ocupă un loc important în cultul Bisericii, Sfânta Evanghelie tronând permanent pe Sfânta Masă şi fiind citită solemn în multe momente liturgice. Dar, referindu-ne fie şi numai la Sfânta Liturghie, momentul central nu este cel al lecturilor biblice, ci este momentul prefacerii pâinii şi vinului în Cinstitul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului Hristos şi împărtăşirea credincioşilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte Sfinte Taine ca şi pentru toate slujbele Bisericii, în cadrul cărora există citirea Sfintei Scripturi, dar ca parte a unei lucrări mai complexe, centrate în cele din urmă pe împărtăşirea credincioşilor de Duhul lui Dumnezeu şi de lucrarea Acestuia. A se vedea Botezul, Hirotonia, Cununia, Maslul etc. În toate aceste cazuri, credincioşii vin la Biserică să se boteze, să fie hirotoniţi, să fie cununaţi, să fie vindecaţi etc., nu pentru a citi şi studia şi pentru a afla ce spune Sfânta Scriptură. Lectura Sfintei Scripturi, nelipsită de altfel din aceste slujbe, este parte a lucrării ce se săvârşeşte de către preot prin puterea Duhului lui Dumnezeu în fiecare din aceste slujbe.

Aceeaşi situaţie se poate observa şi în ceea ce priveşte spiritualitatea monahală, un alt reper principal în considerarea spaţiului ortodox. Desigur, în pravila şi în nevoinţele monahului ortodox intră şi lectura insistentă, uneori permanentă a Sfintei Scripturi (a se vedea citirea Psaltirii), dar viaţa monahului este mult mai complexă. Ascultarea, înfrânarea, postul şi rugăciunea, privegherea, metaniile par a fi prioritare în viaţa monahului. Cât priveşte citirea Sfintei Scripturi, aceasta are o funcţie foarte specifică. Monahii vorbesc de puterea Psaltirii în a birui ispitele şi a alunga demonii, sau în a limpezi mintea omului spre a afla soluţii la problemele cu care se confruntă, nu oferindu-i informaţii în funcţie de care să discernă mai bine între mai multe raţionamente logice, ci luminându-i mintea sau simţirea înţelegătoare, cum ar spune monahii înşişi.

Cât priveşte spiritualitatea populară, adică modul în care credincioşii simpli, obişnuiţi, se raportează la Sfânta Scriptură, aici lucrurile par a fi şi mai evident diferite. Trebuie să recunoaştem că credincioşii noştri citesc puţin şi rar Sfânta Scriptură. Se întâmplă aceasta chiar şi cu cei mai devotaţi credincioşi ortodocşi. Nu facem decât să consemnăm evidenţa faptelor şi să încercăm o evaluare pozitivă a acestora. Oricine poate constata că este mult mai important pentru un ortodox să-şi boteze copilul, să se cunune, să înmormânteze pe cei dragi cu slujbă la Biserică, să se împărtăşească, să facă parastase, colivă şi colaci etc., decât să citească Sfânta Scriptură. Un ortodox îşi poate ierta faptul că nu citeşte Sfânta Scriptură, chiar dacă îşi reproşează pe bună dreptate acest lucru, dar nu-şi poate ierta să-i moară copilul nebotezat, sau părinţii nespovediţi şi neîmpărtăşiţi şi fără lumânare, după cum este un mare păcat să trăiască bărbatul şi femeia necununaţi şi o mare lipsă să nu facă sfeştanie la casă, spre exemplu! Această ierarhie a lucrurilor este scandaloasă pentru fraţii noştri protestanţi, ca şi pentru unii teologi ortodocşi, dar cred că ea poate fi evaluată pozitiv pentru o ermineutică biblică ortodoxă. Au fost perioade istorice lungi când credincioşii ortodocşi nu au avut acces la Sfânta Scriptură pentru că pur şi simplu aceasta nu era tradusă în limba lor sau circula în foarte puţine exemplare. Sigur că aceasta a fost o lipsă dar nu una vitală. Sigur că citirea Sfintei Scripturi nu numai că nu trebuie exclusă, ci trebuie încurajată pe toate căile, dar aici vorbim de o ierarhie a lucrurilor aşa cum apare aceasta în viaţa de toate zilele.

Notă discordantă face după toate aparenţele teologia academică. Aceasta pare să aşeze Sfânta Scriptură pe primul loc între sursele pe care îşi bazează elaborările teologice. Se poate constata cu uşurinţă faptul că în majoritatea lor, lucrările de teologie savantă, de şcoală, din perioada modernă, îşi întemeiază poziţiile sau tezele pe citate din Sfânta Scriptură şi din literatura patristică şi mai puţin sau chiar de loc pe evidenţa faptelor sau a vieţii dintotdeauna şi a celei prezente a Bisericii, fie în manifestarea ei comunitară, fie în cea personală. Nici Sfânta Liturghie, nici celelalte Sfinte Taine sau lucrări sfinţitoare ale Bisericii, pe de o parte, şi nici viaţa duhovnicească şi experienţele sau trăirile oamenilor duhovniceşti nu constituie surse pentru această teologie academică. Excluderea tezaurului imnografic al Bisericii ca şi a literaturii filocalice, a patericelor, a vieţilor sfinţilor şi a literaturii duhovniceşti în general din bibliografia lucrărilor de teologie savantă este un argument greu de contestat în sprijinul celor de mai sus. Dacă luăm în calcul locul literaturii duhovniceşti amintită mai sus în viaţa monahilor şi a credincioşilor simpli - şi aceasta mai ales în ultimii ani -, va trebui din nou să semnalăm o poziţie încă disonantă faţă de aceştia a teologiei academice. Trebuie să recunoaştem aici un reflex care nu este propriu spaţiului ortodox unde viaţa şi lucrarea ca atare au prioritate în raport cu consemnarea sau comentarea în scris, oricât de autorizată şi autentică ar fi aceasta. Sigur că există un primat - nu absolut, ci complementar - al Sfintei Scripturi, dar nu la nivelul literei, ci la nivelul duhului.

Spaţiul ortodox nu operează nici cu un primat absolut al Scripturii, limitat la cel al Sfintei Scripturi (vezi spaţiul protestant şi neoprotestant) sau chiar extins şi la scrierile Sfinţilor Părinţi, adică la Sfânta Tradiţie (vezi şi unele lucrări de teologie academică din spaţiul ortodox) şi nici cu un primat al autorităţii bisericeşti instituţionalizate (vezi spaţiul tradiţiei romano-catolice), ci, operează, aşa cum am văzut, cu primatul Duhului lui Dumnezeu, care se manifestă şi în Sfânta Scriptură şi în autoritatea bisericească în măsura în care acestea sunt parte integrantă a organismului viu, unic şi unitar al Bisericii ca atare. Duhul este cel care dă viaţă şi se manifestă în ansamblul vieţii Bisericii, ca şi în viaţa fiecărui mădular al comunităţii sau al trupului eclesial, pentru înţelegerea căreia funcţionează ca repere fundamentale Sfânta Scriptură şi celelalte monumente ale vieţii Bisericii.

Voi invoca în sprijinul celor spuse mai sus o atitudine caracteristică spaţiului ortodox: în situaţii de criză, dintr-un reflex sănătos consider eu, nu se recurge în primul rând la autoritatea teologului care poate cunoaşte foarte bine şi Sfânta Scriptură şi întreaga literatură patristică şi nici la autoritatea bisericească, oricât de înaltă ar fi aceasta, ci se recurge - şi lucrul acesta îl fac chiar şi teologii şi autoritatea bisericească însăşi atunci când nu există excrescenţe ale vreunui gen de infailibilitate teologică sau instituţionalizată -, la un om duhovnicesc, la un mare duhovnic. Acesta poate fi un monah simplu dar poate fi şi un înalt ierarh, şi amândoi pot fi şi învăţaţi, dar nu pentru calitatea aceasta a lor ci pentru autoritatea pe care le-o conferă trăirea directă, experienţa lucrurilor dumnezeieşti, sau cunoaşterea prin vedere duhovnicească.

Perspectiva aceasta nu este una care exclude sau marginalizează Sfânta Scriptură, ci dimpotrivă îi recuperează locul şi lucrarea în sânul Bisericii al vieţii împreună cu Dumnezeu. Este însă o perspectivă care evită exclusivismul biblic, această monstruozitate teologică, cum o numea un mare teolog ortodox contemporan.

Trebuie să nu ne ferim şi să nu ne temem a recunoaşte un lucru mai mult decât evident în viaţa comunitară şi personală a ortodocşilor, anume acela că în centrul vieţii lor nu este Biblia şi lectura Bibliei, ci este viaţa propriu-zisă cu Dumnezeu - Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte lucrări sfinţitoare ale Bisericii, rugăciunea etc. - din care face parte şi Biblia şi lectura ei. În cadrul unui mod foarte concret de a trăi împreună cu Dumnezeu într-un context social istoric anume, are locul său, foarte important dar nu exclusiv Sfânta Scriptură, lectura şi explicarea acesteia. Dacă putem folosi din nou imaginea cu scrisoarea1 de la o persoană dragă, nimeni nu se va limita la scrisoarea aceasta - deşi o va păstra ca pe un odor de mare preţ şi o va reciti la nesfârşit -, dacă va avea posibilitatea să vadă şi să trăiască în preajma persoanei dragi care i-a trimis scrisoarea, bucurându-se şi râvnind cu timp şi fără timp să o vadă şi să se bucure de frumuseţea şi de bogăţia ei sufletească, de împărtăşirea din toate darurile ei personale.

 

Această realitate evidentă din viaţa Bisericii răsăritene ne trimite la o înţelegere specifică a Sfintei Scripturi, a locului şi rolului ei în viaţa şi teologia Bisericii şi, prin urmare, la o ermineutică proprie, pe care trebuie să o luăm serios în seamă şi să o elaborăm cu multă atenţie, investigând şi analizând diferitele domenii ale vieţii noastre bisericeşti. O valorizare pozitivă a constatărilor de mai sus - şi nu rămânerea obsesivă la evaluări critice negative, mai ales sub presiunea orgolioasă a confraţilor noştri apuseni sau a vreunui complex de inferioritate cuibărit în rândul teologilor ortodocşi -, ne conduce la concluzia că Biserica răsăriteană, în viaţa sa liturgică, în spiritualitatea sa monahală şi în cea populară, funcţionează în raportarea la Sfânta Scriptură cu o ermineutică proprie, conformă cu crezul ei despre posibilitatea comunicării inteligibile dintre Dumnezeu şi om şi cu gnoseologia ei teologică.

 

1  Trimiterea la această imagine nu este una întâmplătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare exeget al Sfintelor Scripturi din toate timpurile, consideră Sfânta Scriptură o uriaşă corespondenţă între Dumnezeu şi om.


 

CONSTANTIN COMAN