TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Româna
< Înapoi Link-uri
Cautare

Prolegomene

La un dialog interior


 

Prolegomene

La un dialog interior

(Editorialul programatic apărut în numărul princeps al TABOR-ului)

 

Schimbarea la faţă a lui Iisus s`a petrecut la puţină vreme după ce între El şi ucenici se consumase un scurt dialog asupra identităţii Sale.

- Cine zic oamenii că sunt Eu?

- Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia, sau altcineva dintre profeţi, înviat din morţi.

- Dar voi, voi cine ziceţi că sunt?

- Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu.

Cu această mărturisire a lui Petru - rostită, desigur, în numele tuturor -, convorbirea s`a încheiat sub pecetea tainei.

Pe Tabor, însă, de faţă fiind Petru, Iacob şi Ioan, Iisus renunţă pentru câteva momente la ipostaza chenotică şi, îmbrăcat în lumina ce izvora din Sine Însuşi, Se arată flancat de Moise şi Ilie, cu care stă prieteneşte de vorbă. O exegeză oarecum simplistă a textului biblic ar duce la concluzia că Învăţătorul a vrut să arate două lucruri: că El este altcineva decât Moise şi Ilie şi că El este mai mare decât Moise şi Ilie. Demonstraţie inutilă, de vreme ce ucenicii ştiau acest adevăr, cel puţin în relaţie cu Ilie. Surpriza vine doar din prezenţa lui Moise, al cărui nume nu circula printre suveicile eresului public.

Iată de ce, ori de câte ori m`am aflat în faţa unei icoane a Schimbării la Faţă, mi-a plăcut să văd în ea dialogul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre Tradiţie şi Actualitate, în universul unei Arhaităţi care se înnoieşte din propria-i Substanţă.

Dialogul însă se desfăşoară, iniţiatic, în văzul şi auzul celor trei ucenici pe care Iisus obişnuia să-i ia cu Sine ca unici martori ai unor evenimente excepţionale, de profundă intimitate duhovnicească. Aşadar, aceştia erau înzestraţi cu o anume capacitate de a decela semnificaţii inaccesibile oamenilor de rând, iar aceasta nu putea fi operantă decât pe fondul unei culturi suficiente. Ştim că erau pescari de meserie, dar nu le putem refuza creditul unor autodidacţi. Petru era originar din Betsaida, una din aşezările care alcătuiau confederaţia celor zece oraşe (Decapole), comunităţi greceşti în care se vorbea limba lui Demostene. Ştim precis că Andrei, fratele lui Petru, vorbea curent greceşte, fapt pentru care a şi fost rânduit să predice Evanghelia în coloniile elene de pe ţărmurile Mării Negre (printre care Tomis, Callatis şi Histria), conferindu-i astfel creştinismului nostru origine apostolică. Cât despre Ioan, e suficient să ne amintim că el va deveni autorul celor două capodopere ale Noului Testament, Evanghelia a patra şi Apocalipsa; deşi inspirate de Duhul Sfânt, ele nu se puteau naşte dintr`un vid cultural.

Pe de altă parte, la vremea transfigurării de pe Tabor cei trei nu erau încă apostoli, ci doar simpli ucenici, şcolari care-şi primeau zilnic porţia de învăţătură de la dumnezeiescul lor Dascăl. Va mai trece încă mult timp până când pogorârea Duhului Sfânt le va conferi aura sacerdoţiului. Acum ei nu depăşesc statutul unor intelectuali laici. Nu avem indicii că ar fi priceput chiar totul din subtilitatea mesajului transfigurator sau că ar fi intuit lumina necreată care-i va hrăni mai târziu pe isihaşti. Răvăşit, Petru pare a vorbi în dodii, dar din cuvintele lui se desprinde un sentiment absolut copleşitor:

- Doamne, bine ne este să fim aici!

Este sentimentul comunitar al omului care, în numele său şi al fârtaţilor săi, aspiră la fericirea de a trăi permanent pe vârful muntelui, în trei colibe improvizate, laolaltă cu Iisus şi interlocutorii Acestuia. Nu le-a fost dat. Le va fi rămas însă nostalgia unei perspective a dialogului hristic.

În spaţiul nostru cultural postdecembrist, bântuit de atâtea aproximaţii şi incertitudini, a apărut şi dorinţa de a se institui un dialog între intelectuali şi Biserică. Dezideratul a rămas fără ecou, iar Biserica este acuzată, în continuare, de somnolenţă, paseism, inerţie parazitară, incapacitate de a răspunde unei provocări inteligente. Mai nou, i se impută refuzul de a se implica în viaţa politică şi, ca pe vremea lui Nero, i se pun în cârcă toate relele din scumpa noastră patrie, inclusiv infantilismul democraţiei, incapacitatea acesteia de a absorbi fonduri europene, dar şi zăbava legii cultelor. O seamă de laici se plâng că sunt trataţi doar ca turmă, dar uită că „turma" este o noţiune biblică pe care limbajul bisericesc o defineşte drept „turmă cuvântătoare", adică înzestrată cu raţiune, discernământ şi responsabilitate. Nu trebuie uitat că, în paralel, cea mai puternică (şi mai discretă) instituţie a Bisericii este scaunul de spovedanie, zona prin excelenţă a dialogului interpersonal. Alţii îi atribuie o ghettoizare ritualistică, ignorând faptul că principala misiune a Bisericii este mântuirea sufletelor şi că aceasta nu se poate realiza decât în spaţiul liturgic.

Personal, am avut rezerve asupra unui posibil dialog între intelectuali şi Biserică. Nici astăzi nu cred că acestea ar fi două categorii distincte, care ar trebui să-şi vorbească peste gard. În primul rând, nimeni nu a fost în stare să-mi definească noţiunea de intelectual, când anume şi pe ce criterii i se atribuie insului un astfel de statut, dacă el se legitimează doar prin studii şi diplome sau dacă nu cumva, dimpotrivă, elita intelectuală îl cuprinde şi pe genialul ţăran care a zămislit un basm, o baladă, o colindă, un proverb sau o ghicitoare. În al doilea rând, dacă intelectualii sunt de o singură parte a dialogului, ar însemna că în Biserică, de partea ceastălaltă, ei sunt inexistenţi, că adică un Hrisostom, un Augustin, un Hausherr sau un Stăniloae nu pot sta în acelaşi pupitru cu un, să zicem, Mihail Roller.

Cred însă că absenţa unui astfel de dialog este una din carenţele noastre actuale şi că el trebuie instaurat şi alimentat fără întârziere, dar nu între intelectuali şi Biserică, ci între intelectuali în (întru = intra) Biserică, clerici şi mireni, aceştia fiind deopotrivă membri ai aceluiaşi corp eclezial, fie şi numai printr`un liant minimal, acela al botezului.

Am zis „minimal", întrucât oferta Bisericii e mult mai generoasă şi la îndemâna fiecărei opţiuni. În ultima mea carte de teologie1 am dedicat un întreg capitol laicatului creştin, argumentând scripturistic că dacă Taina Botezului îi conferă insului (bărbat sau femeie) calitatea de membru al Bisericii, Taina Mirungerii, administrată îndată după Botez şi făcând cu acesta aproape un singur corp, i-o conferă pe aceea de membru al preoţiei împărăteşti; o preoţie sfântă, fără să fie şi sfinţitoare, dar suficientă pentru a face din fiecare credincios un participant activ la viaţa liturgică, culturală şi socială.

Conceput astfel, sfatul intrabisericesc devine un dialog interior, sintagmă introdusă în orizontul culturii noastre, din câte ştiu, de către filosoful Mihai Şora2. Este exact ceea ce s`a petrecut pe muntele Tabor în convorbirea lui Iisus cu sacerdoţii Moise şi Ilie, avându-i ca participanţi pe intelectualii laici Petru, Iacob şi Ioan.

 

Aşa s`a născut proiectul revistei TABOR, o tribună a dialogului dintre teologie, filosofie, ştiinţele exacte, naturale, umaniste şi politice, un spaţiu în care să se poată întâlni colaboratori din ţară şi din străinătate, vârstnici şi tineri, bărbaţi şi femei, ortodocşi şi prieteni ai acestora, creştini şi necreştini cu deschidere ecumenică.

La o cotă mai înaltă, dialogul poate fi nu doar între teologie şi disciplinele neteologice, ci şi între acestea laolaltă, ele între ele, angajându-se, până la învecinarea cu prezenţa lui Dumnezeu, în ceea ce Basarab Nicolescu a numit, pentru prima oară în cultura universală, transdisciplinaritate.

Prin urmare, deşi editată de o Mitropolie, ea nu va avea un profil de publicaţie strict bisericească sau eminamente teologică şi nu va afecta sub nici o formă existenţa şi rolul revistelor eparhiale. Nu va deveni nucleu al vreunei grupări sau asociaţii cu profil ideologic. Paginile ei nu vor găzdui înverşunări polemice, ceea ce însă nu exclude diferenţele de opinie, chiar obligatorii în dezbateri de asemenea anvergură. Se contează pe academismul colaboratorilor.

 

1Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 2005.

 

2 Mihai Şora, Du dialogue intérieur. Fragment d`une Antropologie métaphysique, Ed. Gallimard, Paris, 1947. Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o Antropologie metafizică, trad. Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995.

 


 

BARTOLOMEU ANANIA