Medievală, barocă sau modernă, umanitatea se regăseşte, dintotdeauna, în aceeaşi condiţie dramatică a interstiţiilor, "între Destrămarea Timpului înaripat şi Scrierea Istoriei şi stiletul său" (Paul Ricoeur). Solu?ia pe care ?i-o oferă este aceea a scrierii, armă ?i leac (pharmakon), formă de anihilare a spaimei neantului ?i ofertă spirituală a definirii de sine - prin introspec?ie sau prin analiza comparativă cu alteritatea în diferitele ei ipostaze (identitare, religioase, morale, sapien?iale etc.) - în fa?a celorlal?i ?i a istoriei. Din această perspectivă, ne focalizăm aten?ia asupra lui Dimitrie Cantemir, citit prin filtrul predosloviilor lucrărilor sale, văzute ca spa?iu privilegiat unde se cristalizează ?i se define?te profesiunea de credin?ă a autorului ce adaugă scrierii istoriei, văzută ca „lupta monomahiii [...] împotriva tiraniii uitării lucrurilor", dincolo de ideea de recuperare, de efort combatant ?i de exerci?iu al discernământului, ?i reperele unei veritabile ontologii, dublate de cele ale unei deontologii exemplare.